Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Terorism fără Frontiere » Andrei Marga: Antisemitismul astăzi

Andrei Marga: Antisemitismul astăzi

Recrudescența atacurilor la adresa evreilor, la Paris și Copenhaga, în 2015, efortul unor cercuri de a modifica deznodământul celui de Al Doilea Război Mondial, frazările pline de subînțelesuri dau dreptate, din nefericire, celor care susțin că Europa nu s‑a despărțit de trecut. Chiar în locuri din care evreii au plecat demult, se arată cu degetul. În loc să se elaboreze istoria epocii contemporane și să se lămurească lucrurile, se perorează și se aruncă vina pe alții. Evreii sunt țapi ispășitori la îndemână (recent, un cotidian de la noi prezenta răscoala din 1907 ca acțiune antievreiască!), iar antisemitismul o rută facilă.

Să observăm din capul locului că pentru combaterea antisemitismului nu ajung reglementările de drept, chiar dacă ele trebuie să fie eficace. Iar prin invocarea istoriei, chestiunea doar se deplasează. Nu dă rezultate nici invocarea relațiilor amAndrei-Marga-fotoicale („știi, am prieteni evrei!”), căci mulți antisemiți sunt amabili, și nici confundarea antisemiților cu imbecilii, căci nu o dată ei au spoiala educației. Dar să ne lămurim mai întâi asupra antisemitismului de astăzi.

Nu dezacordul cu puncte de vedere, opere, acțiuni este antisemitism, ci atacarea acestora pentru faptul că autorii sunt evrei. Nietzsche, de pildă, nu era antisemit, chiar dacă a criticat asumpția primordialității moralei, comună iudaismului și creștinismului, după ce a susținut că nicio literatură a lumii nu prezintă personaje de măreția celor din Vechiul Testament. Cel care a lansat termenul, jurnalistul Wilhelm Marr (1879), echivala antisemitismul cu o ură „neconfesională”, etnică. Trece în antisemitism acela care vede în tot ceea ce gândesc și fac evreii nu ceea ce fac oamenii, ci doar faptul că autorii sunt evrei. Antisemitismul este discriminare pe considerentul că cineva este de origine evreiască.

Sunt în circulație, însă, și alte confuzii care se cer risipite.

Prima ține de faptul că, istoric, arabii sunt și ei semiți. Dacă intri în librărie, la Beirut, vezi însă că antisemitismul place unora care sunt, conform originii, semiți. În antisemitism, vizat de atacuri, de fapt, nu este semitismul, ci sunt luați la țintă evreii.

Apoi, nu este vorba de o chestiune rasială. Ar trebui evitată capcana terminologiei romantice a lui Ernst Renan sau a limbajului primitiv al nazismului, la care, profitând de anonimat, recurg abundent postacii erei electronice. La propriu, evreii nu sunt altă „rasă” decât europenii.

A treia confuzie de evitat este aceea că evreii nu sunt „oaspeți” în istoria europeană după diaspora la care i‑a silit ocuparea Ierusalimului de către Titus, în 70 e.n. Evreii sunt mixați cultural cu europenii. Nu insist asupra inspiratei formule a lui Ioan al XXIII‑lea: „Biserica nu poate uita că a primit revelația Vechiului Testament prin acest popor cu care Dumnezeu, în nemărginita Lui milostivire, a binevoit să încheie antica Unire…”. Nu ai cum să‑i desparți, ca să dăm alte exemple, pe Augustin de moștenirea Ierusalimului, pe Toma d’Aquino de Maimonide, pe Hegel de Mendelssohn, pe Bismarck de Bleichröder, pe Max Planck de Einstein, pe Heisenberg de Niels Bohr, creștinismul ortodox de Berdiaev și Soloviev, creștinismul postbelic de Rosenzweig, pe Heidegger de Husserl, pe Habermas de Horkheimer și Marcuse… și enumerarea poate continua. Europenii au valorificat cultura străveche a evreilor, evreii au fost ferment al vieții în Europa, după cum mulți evrei s‑au pus în valoare în cadrul culturii europene. Nu se poate face o demarcație univocă între contribuțiile evreilor și cele ale indigenilor, fie ei germani, englezi, francezi, italieni, spanioli, ruși, maghiari, români sau altceva. De fapt, simbioza europeano‑evreiască, mult mai mult decât paralelismul liniilor, a fost realitatea – dacă citim istoria pe diferite fețe și din perspectiva diferiților actori.

Fapt este că sub semnul culturii evreilor stăm toți în Europa. Moștenirea romană și cea greacă sunt importante, dar ele au fost fecundate (iau termenul arhiepiscopului Romero Pose), orice am spune, de creștinismul desprins din iudaism. Cum amintea Pius al XI‑lea, „toți suntem, sub un aspect, semiți” – și creștinii, și iudeii și alții care împărtășesc moștenirea Ierusalimului.

Loviți sunt, însă, evreii, mereu evreii. Fie se caută lovirea lor, fie sunt lăsați fără apărare. În treacăt fie spus, după atacul de la Paris, mulți au pretins cu emfază – căci gestul nu obliga la ceva – „Je suis Charlie”. De ce nu s‑a asumat și „Je suis Juif”, căci în fapt evreii erau cei vânați? De ce?

Să ne oprim, însă, la situația din zilele noastre. Patru prejudecăți trec și acum drept savantlâc.

Evreii sunt socotiți aranjori ai lumii, iar banii lor cheia. Evident că ei s‑au consacrat, în diaspora, acumulării și circulației banilor și s‑au apărat. De aici nu a fost decât un pas la a‑i socoti în spatele mișcărilor financiare și la a eticheta religia lor drept exaltare a banului. Chiar un tânăr dintr‑o familie convertită la protestantism, Karl Marx, avea să distribuie, în 1844, prejudecata după care iudaismul și descendența sa, creștinismul, sunt mercantilism. Se ignora astfel ceea ce Europa, în curs de a se face, a prețuit la Ierusalim cel mai mult, anume, idealismul evreiesc, care a culminat cu Iisus din Nazaret, cum atestă cercetări majore, eliberate de clișee (de la Leo Baeck, trecând prin Ben Chorin, la Hans Küng și Joseph Ratzinger), care duc mai departe acest idealism, înăuntrul și în afara iudaismului.

Ne amintim că Nae Ionescu, în prefața la volumul De două mii de ani, susținea că evreii sunt damnați pentru veșnicie din motivul că… sunt evrei. El nu simțea nici măcar nevoia să explice de ce. Mai este de mirare că Mihail Sebastian, autorul volumului, a stat smirnă în fața unei erori exprimate cu ifose. Putem lua și alte exemple de acest fel, chiar de la autori de astăzi, de la noi sau de aiurea. Spus simplu, lovirea evreilor este chestiune de istorie, nu de metafizică. În fapt, evreii sunt loviți din identificabile cauze în societățile respective, cauze ce se cer circumscrise.

Adesea, împotriva evreilor se invocă faptul că unii evrei i‑au criticat sever pe evrei. În istorie se găsesc, desigur, exemple. Nu este nevoie să evocăm controversa de la Ierusalim după Crucificare, din care antisemitismul s‑a alimentat copios. Este destul să amintim faptul grav, de pildă, că un sociolog cu notorietatea lui Werner Sombart (Socialismul german, 1934) a ajuns să laude național‑socialismul lui Hitler. S‑a confirmat, însă, mereu replica adresată unui vestit patolog: „Colegul Lubarsch a părăsit marea armată a lui Iehova – dar de fapt pentru a îmbrăca altă uniformă”. Se pun, în mod firesc, cel puțin două întrebări: care națiune nu a înregistrat înăuntrul ei o autocritică care a putut fi interpretată ca altceva? Care națiune nu a avut membri care au trecut frontiera naturalei autocritici și au servit alte cauze?

O prejudecată pe care se bate monedă, mai ales în țări cu dezbatere publică mediocră, constă, după 1989, în punerea politicii staliniste în seama evreilor. Se pleacă de la un fapt istoric – acela că în vreme ce în America evreii au lucrat la crearea capitalismului, mulți evrei din Europa răsăriteană, aflați în restriște, au găsit salvarea, în fața pericolelor, în socialism (agravat apoi ca politică a unor partide comuniste). Faptul este bine cunoscut, căci cercetarea istorică din SUA, Germania, Franța, Austria, Polonia și alte țări l‑a lămurit demult. Acolo unde, însă, cercetarea istoriei este slabă, se perorează pe tema răspunderii evreilor pentru socialismul oriental. Perorația omite faptul că evreii sunt legați nu doar de mișcări pentru socialism, ci, în egală măsură, și de promovarea liberalismului și democrației. De pildă, dacă cineva a dat instrumentele conceptuale, chiar pentru cotitura istorică din 1989 a Europei Centrale și Răsăritene, atunci aceștia au fost, în economie Hayek și Jeffrey Sacks, în drept Hans Kelsen, în filosofia istoriei Karl R. Popper, în filosofia politică Leo Strauss, în estetică Theodor W. Adorno și Jacques Derrida etc. Să mai amintim opoziția la anihilarea de către Lenin a democrației exercitate de Rosa Luxembourg sau Karl Kautsky, mai târziu de către Georg Lukacs sau „Școala de la Frankfurt”? Să amintim reacția intelectualilor evrei dinăuntrul creștinismului rus? Istoria ar trebui privită pe variate fețe, luând în seamă perspectiva diferiților actori.

Dacă se vrea intrarea în detalii, atunci trebuie, totuși, amintit că evreii au fost primii loviți de regimurile comuniste – cum a reconstituit cu acuratețe, din arhive, nu demult, Robert S. Wistrich (în From Ambivalence to Betrayal. The Left, The Jews and Israel, The University of Nebraska Press, Lincoln and London, 2012). Relația dintre evrei și aceste regimuri nu a fost univocă și nu a fost hotărâtoare. Aceasta din motivul că evreii nu au fost niciodată majoritatea în vreo societate din Europa și nu au condus vreuna, chiar dacă din ramificata lor cultură s‑au împărtășit liderii politici și culturali ai diferitelor națiuni și din rândul lor s‑au ridicat lideri. Iar în istoria lungă, „se găsesc evrei în toate taberele, căci ei susțin, aproape de fiecare dată, țările ai căror cetățeni sunt. Majoritatea sunt chiar patrioți înflăcărați” (Jacques Attali, Les juifs, le monde et l’argent, Artheme‑Fayard, Paris, 2002).

Alegația contiguității cu stalinismul este reambalată mai nou în țări ce nu‑și pot depăși propriile crize sub teza nazismului ca reacție la comunism. Poeți scăpătați care vor să substituie istoricii se iau după Ernst Nolte, cu teoria „războiului civil european” și caută să‑i plaseze pe evrei la originea confruntării, pentru a relativiza crimele comise împotriva lor și a pune Shoah‑ul la egalitate cu alte tragedii. Nu contează că nicio probă nu susține nici această alegație, chiar dacă, în anii dominației lor, nazismul și bolșevismul și‑au împrumutat trăsături. În fapt, nazismul își avea rădăcinile – cum atestă chiar biografiile lui Hitler și ale acoliților săi, dar și ale intelectualilor de primă mărime care l‑au sprijinit, precum Heidegger, Carl Schmitt, Ernst Jünger – în situația din Germania. Nu contează că (vezi Gershom Scholem, Judaica, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984, 4, p. 251), înainte de 1914, ponderea evreilor printre socialiști era neînsemnată, deși conducătorii partidului social‑democrat proveneau din cercuri evreiești, iar, după 1920, au fost tendințe socialiste printre intelectuali, legate nu atât de Germania, cât de speranța sionistă a unui nou început în Țara Sfântă.

Cel puțin două adevăruri trebuie asumate lucid. Nu ajunge doar recunoașterea faptului că lumea creștină stă pe umerii Bibliei ebraice, că Iisus din Nazaret a devenit Iisus Hristos înăuntrul străvechii culturi a iudaismului. Acesta este, desigur, adevărul, iar fără adevăr se construiește pe nisip. Cunoașterea istoriei religiei – pe care, la rândul meu, am urmărit‑o în cartea Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul (Hasefer, București, 2009) – este indispensabilă, dar nu ajunge. Căci, de la adevărul istoric, la ceea ce se asumă drept adevăr în unele scrieri și, de fapt, până la urmă, în liturghiile din așezămintele de cult, a rămas o distanță mare. Paul al VI‑lea a știut bine că este vorba de un rest pe care istoria nu îl confirmă și a luat decizia responsabilă, în 1974, când a dispus o modificare în liturghia de secole a Bisericii. Un teolog de referință al creștinismului (Norbert Lohfink, L’Alleanza mai revocata, Queriniana, Brescia, 1991) a vorbit de „antisemitismul clandestin”, ce constă în ignorarea dezinvoltă a datelor istorice în unele discursuri.

Nu ajunge nici chiar democratizarea. Se vede bine că tocmai în regimuri democratice se produce un antisemitism care include crima. Hannah Arendt nu are totdeauna dreptate, dar a avut (în La tradition cachee. Le juif comme paria, 1996) spunând că tocmai când evreii se asimilează în democrație, antisemitismul atinge culminația.

Antisemitismul de astăzi este, trebuie să recunoaștem, nou. El se petrece în democrații și este reprezentat adesea de persoane trecute prin universități. El vine evident din noi direcții. Care sunt acestea? Opinia mea este că antisemitismul actual vine din surse precum: dificultatea de a concura performanțele evreilor în societatea deschisă, invidia pentru aceste performanțe, atracția explicațiilor sumare, prejudecățile, ignoranța, lacunele educației, confuziile privind situația din Orientul Apropiat. În funcție de amestecul acestor surse, întâlnim diferite versiuni locale de antisemitism, nu de puține ori cu încheieri tragice. Să detaliem.

Evreii au, ca toți oamenii, trăsături de toate felurile și sunt feluriți ca oricare alte populații. Martin Buber a spus‑o limpede, în Iudaismul (1923). Cum nu poți vorbi, la propriu, decât generalizând abuziv, de „românul hoț”, de „francezul afemeiat”, de „englezul gentleman”, de „germanul rece”, de „italianul mafiot”, nu poți vorbi nici de evreu. Doar că – sociologic vorbind – evreii au fost mai urbanizați prin forța istoriei ce li s‑a impus, mai inovativi, căci erau constrânși să găsescă soluții în situații imposibile, mai preocupați de factualitatea vieții, datorită unei înțelepciuni străvechi.

Chinezii și evreii sunt cele mai vechi popoare de astăzi. Cu deosebirea că primii și‑au păstrat de cinci mii de ani statul, ceilalți au parcurs o dramatică deposedare din 70 până în 1948. Și evreii și chinezii s‑au păstrat delimitați – evreii prin religie, chinezii prin civilizația proprie. În ambele cazuri, în joc sunt, însă, fenomene culturale, nu altceva. Despre ambele popoare s‑au lansat povești abjecte: primii că antecesorii lor ar fi contractat boli grave, ultimii că sunt în stare să mănânce orice – narațiuni evident răuvoitoare, chiar dacă vin din vechime. Pentru ambele popoare este verificată constatarea că membrii lor au fost stigmatizați multă vreme pentru că erau altfel, fiind diferiți cultural, iar când, în modernitatea democratică, toți oamenii sunt proclamați egali, și evreii și chinezii sunt suspectați din nou, căci sunt concurenți prea puternici. Chinezii și prin număr, nu numai prin inteligență și asiduitate. Evreii, nefiind niciodată impresionant de mulți, prin inteligență și prestație.

Este apoi invidia față de succesele evreilor. Cum s‑a observat (vezi Claude Riveline, Un gran numero di pensatori ebrei, în Marco Brunazzi, Anna Maria Fubini, a cura di, Ebraismo e cultura europea del 900, Giuntina, Torino, 1990, pp. 99‑102), evreii sunt în jur de 0,4% din populația lumii și au luat 20% de premii Nobel în fizică și 26% în medicină. În Italia, din șapte premiați Nobel, patru sunt evrei. Numeroși alți indicatori vorbesc de neobișnuita creativitate a evreilor. Folclorul antisemitismului este bine cunoscut: „cutare a luat premiu căci este evreu”; „cutare a reușit să ia credit la bancă fiind evreu” etc. Este adevărat – evreilor li s‑a interzis, în lunga lor diasporă europeană, proprietatea pământului și anumite activități economice, încât, forțați de situație, au dezvoltat altceva. Ei s‑au dedicat domeniilor dinamice – cunoașterea, medicina, finanțarea, arta – pe care societatea modernă le‑a valorificat.

Antisemitismul nu spune, însă, cât de mult au fost evreii nu numai premiați, ci și loviți. Societatea mediatică reține vizibil mai ales ceea ce este spectacular, fiind conflictual. Dar, în fond, de ce nu ar da fiecare un Newton, un Einstein, un Mendel, un Niels Bohr, un Max Weber, un Bramberger (fondatorul Deutsche Bank), un Dassault (constructorul de avioane), un Citroen (primul constructor de mașini în serie), un Kafka, un Schönberg, un Mitranyi, un Scholem (care a lansat istoria religiei), un Gyeremek? Sau un Paul Warburg, care, în SUA, înainte de 1929, nu numai că era dintre cei mai realizați (financiar vorbind) americani, dar a atras atenția (fără să fie ascultat) că „balonul” financiar va periclita economia! De ce, căci, în definitiv, lumea modernă este, totuși, deschisă?

Evreii s‑au dedicat cauzelor locale până la a prelua inițiativa. Părinții fondatori ai SUA citeau în ebraică, chiar dacă nu erau toți evrei. Mișcarea iezuiților, căreia Europa îi datorează și inițierea de universități, nu poate fi despărțită de Ignaţiu de Loyola și succesorii săi. Înființarea facultății de medicină se datorează, de asemenea, evreilor persecutați în Spania medievală, căci refuzaseră convertirea. Mulți evrei au căzut pentru Germania imperială și alte țări. Atatürk contează enorm în istoria modernă a țării sale. China a fructificat contribuția evreiască – și cea din refugiul de la Shanghai în Al Doilea Război Mondial și cea străveche. Evreii și‑au susținut țările de origine. S‑a ajuns la situații oarecum stranii: un Warburg era în delegația guvernului german la tratativele de la Versailles, iar fratele său era în delegația americană. Enumerarea nu are practic sfârșit.

Evreii nu sunt comozi pentru regimuri autoritare. Stalin, de pildă, și‑a îndreptat de la început loviturile spre ei. Spiritul lor iscoditor nu este confortabil pentru cei care vor orice fel de ordine. Iudaismul, care l‑a pus pe Dumnezeu mai presus de orice zeu trecător, nu a cules doar aplauze. Dimpotrivă! O poantă izbutită spune că mai ușor conduci o companie de cincizeci de americani, decât cinci evrei: primii te urmează după ce faci convingător programul, evreii te întreabă mai întâi de ce ești tu șeful!

Evreilor li se atribuie o solidaritate inflexibilă, în vreme ce alții ar sta scindați. Cu siguranță că diaspora i‑a obligat să se asocieze, spre a nu fi loviți. Îmi vine în minte, însă, remarca marelui rabin al Marii Britanii, Jonathan Sacks (To Heal a Fractured World. The Ethics of Responsibility, Continuum, London, 2005), că, din nefericire, abia după tragedia Shoah, poporul evreu s‑a reunit pentru a‑și reface statul pe pământurile străvechi. Putem generaliza: dacă ar fi fost uniți, cum spune legenda, evreii ar fi putut fi scutiți de multe lovituri, ca oricare alt popor!.

Se crede că evreii conduc societățile, ba chiar lumea. Desigur că a ajunge la conducere este, în treacăt fie zis, chestiune de capacitate. Dar tema „ocultei” evreiești are mare trecere la oameni ce nu se informează sau se informează degeaba, căci stăruie în clișee rudimentare. Și aici, contrargumentul e dezarmant: dacă evreii conduceau societățile și lumea – ceea ce nu era posibil, căci au fost mereu mai puțini decât ar fi fost nevoie pentru asemenea operă – atunci ar fi făcut în așa fel încât să nu fie siliți să plătească mereu oalele sparte.

Evreii au fost, de regulă, fermentul dezvoltării. Franța de azi știe bine acest lucru și reacționează justificat pentru ca evreii să nu plece. Persecutarea evreilor a antrenat în criză Spania medievală, a dus la declinul orașului Praga și al multor altor locuri. Fără evrei, Viena nu ar fi ce este. Ca efect al persecuțiilor la adresa evreilor, Germania a pierdut, în anii treizeci, poziția de centru mondial al cunoașterii, iar SUA au câștigat enorm deschizând brațele. De unde se retrag evreii, nu se anunță lucruri bune. Și în România, plecarea evreilor – apoi a germanilor, mai nou a tinerilor și, cel mai recent, a chinezilor – nu a adus vreo dezvoltare, ci un dezechilibru care nu se depășește lesne.

Este mereu comodă explicația sumară atunci când izbucnește o criză finaciară – bineînțeles că bancherii evrei, fiind în poziții cheie, sunt la origine. Nu se văd greșelile celorlalți, în orice calitate, după cum orice face un evreu se taxează că o face ca evreu. Desigur că Alan Greenspan, liderul Băncii Centrale a SUA, a greșit înainte de 2008, crezând că dolarii din China vor veni înapoi, în investiții, doar în America. Dar a greșit ca finanțist, nu ca evreu. Este mai greu să faci o analiză propriu‑zisă a unui fenomen, decât să arăți cu degetul spre un „vinovat” concret și să‑i pui totul în spate, mai ales când nu are cum să se apere.

Sunt prejudecăți ce subzistă, chiar în pofida cunoștințelor sigure existente. Fiind profesor la Ierusalim, am întâlnit pelerini la locurile sfinte. M‑am bucurat să‑i văd, dar mi‑am dat seama că George Călinescu avea dreptate – trebuie citit înainte de călătorie, altfel nu rămâne mare lucru. Mulți pelerini credeau poveștile cu răstignirea lui Iisus de către evrei, deși, de aproape un secol, susținerea este infirmată categoric (începând cu unitarianul R. Travers Herford, The Pharisees, 1923) pentru cine vrea să accepte probe. Este mai greu de înțeles că înăuntrul iudaismului au fost controverse, la care Iisus a participat, și care au avut consecințe tragice, decât să se ia ca explicație o divergență, firește importantă, precum cea cu fariseii de atunci.

Antisemitismul doctrinar, instituțio­nalizat, este depășit de mai mult de un secol, grație declarației Bisericilor de la Seelisberg (1947), rezoluției Nostra Etate (1965), a Vaticanului, și altor pași. A rămas, însă, antisemitismul prejudecăților. Circulă literatura în jurul aranjamentelor „înțelepților Sionului” – cunoscuta făcătură a Ohranei țariste (pe care un tânăr turc a demascat‑o deja în 1921, în ziarul Times din Londra, ca fiind textul scris de un emigrant rus, prin plagierea unui pamflet francez împotriva lui Napoleon al III‑lea, din 1864, care nici nu se referea la evrei!) – pe care unii o iau în serios. Se iau în serios și alte făcături, precum tot felul de „antologii ale situațiilor în care evreii au fost alungați”, chiar recente. Nu se înțelege că ceea ce este mediatizat nu are totdeauna vreo legătură cu adevărul, fiind simplă incitare pentru cauze discutabile.

Deseori, se vor posesiunile evre­iești, iar dacă nu se obțin, evreii trebuie să plătească. Deja unii dintre supraviețuitorii de la Auschwitz povesteau cu câtă ură îi privea populația unor sate din țări europene când s‑au întors, pe jos, din acel loc fatidic. Autoritățile din Franța și Polonia au mărturisit că au avut dificultăți la repunerea în posesia bunurilor a celor întorși din sinistrele „lagăre ale morții”. Asemenea motive de acțiune nu au dispărut.

Conflictul din Orientul Apropiat alimentează antisemitismul actual sub aspecte multiple, începând cu acela al ezitărilor în a spune adevărul. Orice ființă umană are o demnitate ce trebuie respectată, inclusiv actualii palestinieni. Dar nu folosește nicidecum unei soluții înlocuirea adevărurilor istorice cu ideologii sumare ale mobilizării în scopul lovirii altuia, ci doar se alimentează noi tensiuni.

Două aspecte trebuie asumate limpede. Primul este acela că evreii se află în Israel în căminul lor istoric, iar teza discontinuității de la evreii biblici, la evreii ulteriori, din manualele de istorie ale regiunii, pe care le‑am văzut, ca ministru al educației, este, cum am spus la fața locului, o simplă bazaconie. Nu‑i poți rupe pe evreii actuali de evreii biblici, cum nu‑i poți rupe pe greci de antichitatea lor, pe italieni de romani sau pe chinezi de epoca lui Confucius. Al doilea este acela că Ierusalimul este fundația lui David, regele iudeilor, oricum s‑ar suci istoricii care interpretează după cum bate vântul. Sunt de părere că Europa, îngrijindu‑se de orice ființă umană, trebuie să stea pe datele istoriei și să fie răspicată. De aceea, la insistența unor grupuri europene de a modifica statutul actual al Ierusalimului, o mare rabină a Vienei a avut dreptate să replice: „Dați‑ne atunci Roma, căci romanii, conduși de Titus, în anul 70 e.n., ne‑au ocupat capitala și ne‑au silit să plecăm în lume!” Nu există soluție durabilă la asemenea problemă fără adevăr istoric, nicăieri, niciodată.

Faptul că tineri răstoarnă pietrele în cimitirele evreiești, că unii se angajează în acțiuni teroriste, că execută acte împotriva evreilor, că evreilor li se pune în răspundere mersul unor societăți, că se vrea revizia istoriei celui de Al Doilea Război Mondial stilizând‑o convenabil arată fața reală a educației din Europa.

Spus fără ocolișuri: educația în Europa și‑a pierdut busola în ultimul mai bine de un deceniu. Prea puțini oameni se pleacă cu grija acurateții asupra faptelor și documentelor. Nu se citește critic, nu se mai citește destul, dar se perorează. În orice caz, generoasele opțiuni ale reformei educației din anii nouăzeci, care au culminat cu declarațiile de la Bologna (1999) și Florența (1999), s‑au aplicat în haina strâmtă a neoliberalismului. Educația europeană a intrat, de fapt, într‑o înfundătură ca urmare a acestei optici fără de viziune, din care va trebui să iasă cât mai curând, cu răspundere și pricepere. Nu este o soluție reforma trecută prin anestezicul neoliberalismului, care lasă în urmă o educație decapitată, din care se vrea ieșirea prin revenirea la ideologii ale anilor treizeci.

Iată, pe scurt, explicația antisemitismului actual, de la care, după părerea mea, ar trebui plecat. Problema nu este să creezi avantaje unilaterale evreilor – să‑i încercuiești cu pază înarmată, să te afișezi la sinagogă când se televizează, pentru ca apoi totul să rămână ca înainte. Evreii nu cer izolare și privilegii și nu aici este soluția. Spus direct, antisemitismul nu este o problemă a evreilor, cum cred naivii, nici nu este o problemă pentru Europa, cum spun cu suficiență falșii sfătuitori, ci o problemă pe care Europa o are cu ea însăși.

În fapt, în condiția evreilor – de ființe înconjurate de efectele unei istorii ingrate – poate intra oricine. Este din nou evident, pentru cine procedează rațional, că ne ridicăm la demnitate doar creând, pentru oricare om, o societate sigură, meritocratică. Reflecția tardivă a pastorului Niemöller rămâne mereu un avertisment: Spre a‑i aresta, naziștii „au venit mai întâi pentru comuniști, iar eu nu am ridicat glasul deoarece nu eram comunist. Apoi au venit pentru evrei, iar eu nu am ridicat glasul căci nu eram evreu. Apoi au venit pentru sindicaliști, iar eu nu am ridicat glasul deoarece nu eram sindicalist. Apoi au venit pentru catolici, iar eu nu am ridicat glasul, căci eram protestant. Când au venit pentru mine, nu mai era nimeni care să ridice glasul”. Apelul rezonabil de astăzi este simplu: reconstituiți istoria cum a fost, nu cum doresc tot felul de carieriști ai conjuncturilor, lăsați oamenii în pace și priviți‑i prin prisma prestațiilor și faptelor, nu a ideologiilor inculte și manipulative, ce proliferează din nou, dar pentru care, inevitabil, se va plăti iarăși costul! Ca pentru orice fapt injust și necugetat!

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

    Scrie un comentariu

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

    *