Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Terorism fără Frontiere » Anca Moţ: Terorismul – abordări şi controverse

Anca Moţ: Terorismul – abordări şi controverse

Introducere

După valul de acte şi mişcări teroriste care au marcat anii ’70 şi ’80 ai secolului trecut, şi care a dat naştere unei adevărate agende de cercetare şi de expertiză politică şi strategică, interesul pentru acest fenomen, estompat în anii ’90 de evenimentul istoric major al căderii comunismului, revine după atentatele din septembrie 2001 pentru a deveni, în contextul evoluţiilor din Orientul Mijlociu, o temă isis-terorism-punctul-criticcentrală a discursului politic, academic, jurnalistic. În ciuda nenumăratelor studii şi a acestui interes reînnoit, a multiplicării tentativelor de definiţie şi analiză, conceptul şi fenomenul terorismului sunt încă marcate de ambiguitate. Analizele nu au reuşit să conducă la definiţii clare şi la cadre teoretice precise. Dimpotrivă, pe măsură ce studiile se multiplică şi câştigă în complexitate şi sofisticare, îşi pierd din claritate şi rigoare, atât la nivelul cercetării ştiinţifice, dar şi al analizei politice. O remarcă preliminară semnalează dezechilibrul dintre abordarea jurnalistică (care se bucură de atenţia responsabililor politici, dar şi a publicului) şi producţia ştiinţifică, care nu a progresat calitativ, nici din punct de vedere conceptual, nici pe planul metodologiei, în raport cu literatura din secolul trecut.

Conceptul de terorism se referă la o diversitate de cazuri, fiind evaluat mai mult prin efecte şi nu ca realitate intrinsecă. Termenul este folosit cu sensuri diferite, adesea contradictorii. Cum se explică inconsistenţa acestui obiect de studiu care este sursa acestor dificultăţi conceptuale? În primul rând, termenul este vag pentru că se referă la actori, acţiuni, metode şi obiective diferite. El este utilizat pentru a desemna acte de rebeliune, de revoltă, mişcări insurecţionale, lovituri de stat, acte de violenţă revoluţionară, etno‑naţionaliste sau religioase. Astfel, nicio definiţie nu corespunde şi nu acoperă varietatea de acte de terorism care s‑au produs în diferite momente istorice.[1]

O altă cauză este aceea că actele (mişcările) de terorism au o importantă componentă filosofică şi ideologică. Cel mai adesea, terorismul este invocat pentru a justifica sau dezaproba, a apăra sau ataca  sisteme de valori şi reprezentări diferite ale ordinii sociale.

Astfel, anumite guverne numesc «terorism» orice act violent comis de opozanţi, în timp ce forţele anti‑guvernamentale se declară victimele metodelor teroriste utilizate de putere. Întrucât utilizarea termenului în conformitate cu această definiţie implică mereu o judecată morală, ea nu este obiectivă. Terorismul poate fi definit obiectiv prin calitatea actului (violent) şi nu prin identitatea actorilor care îl realizează sau natura cauzei.

Implicând puternice considerente morale, şi pentru că obiectivul studiilor este în general nu de a analiza, ci de a judeca şi condamna, transpunerea în domeniul terminologic al acestui fenomen încărcat de conotaţii şi referenţi imprecişi este extrem de dificilă. Inconsistenţa obiectului explică atât polisemia termenului în lexicul politic, dar şi dificultăţile formulării de teorii care să respecte criteriile de ştiinţificitate.

Câteva definiţii preliminare de referinţă

O definiţie clasică, dar foarte generală, este cea a lui Clausewitz: terorismul este continuarea politicii prin alte mijloace.[2] Plecând de la această definiţie, terorismul este o formă de violenţă sau un act cu caracter violent produs pentru a crea o atmosferă de teroare şi prin care vizează o schimbare socială sau politică. Terorismul este un mijloc de realizare a anumitor obiective politice.

O altă definiţie minimală este cea dată de Raymond Aron care insistă pe natura acţiunii care caracterizează violenţa. Acţiunea teroristă este aceea ale cărei efecte psihologice (oroarea) sunt de departe mai importante decât rezultatele pur fizice.[3] Într‑adevăr, actele de terorism sunt mai puţin numeroase decât alte acte de violenţă, victimele sunt mai puţin numeroase, dar impactul lor simbolic este dramatic.

Ceea ce reţinem ca fiind esenţial, dar insuficient, este că terorismul îmbracă forma unui act violent, adesea îndreptat contra ţintelor civile, scopul este politic, vizează publicitatterorism-boston-punctul-criticea, este realizat de grupuri organizate, organizarea este clandestină, actele sunt susceptibile să producă efecte psihologice.

Astfel, dacă în general există consens cât priveşte varietatea de manifestări, actori şi obiective, în schimb, cât priveşte caracterul şi determinanţii terorismului, controversele continuă. O selecţie a câtorva reflecţii asupra naturii şi particularităţilor terorismului arată în ce măsură confuzia este mare şi opiniile diferite, chiar contradictorii. De exemplu: care este diferenţa dintre teroarea revoluţionară şi regimul terorist? Care este sensul şi care este diferenţa dintre teroare şi terorism? Este terorismul singura formă de violenţă? Este violenţa un element necesar al terorismului? Violenţa este întotdeauna de esenţă teroristă? Care este diferenţa dintre terorism şi terorismul de stat? Ce este terorismul internaţional? Care este diferenţa dintre terorism şi război, în condiţiile în care ambele sunt sinonime cu violenţa utilizată în scopuri politice?

Plecând de la aceste întrebări, observaţii şi definiţii preliminare, scopul nostru este de a face o simplificată trecere în revistă a unor aspecte problematice pe care le ridică delimitarea conceptuală a acestui obiect de studiu, de a prezenta câteva din tipologiile de referinţă şi din demersurile teoretice propuse de literatura ştiinţifică asupra terorismului.

Evoluţia conceptului. De la teroare la terorism şi terorişti

Câteva momente semnificative ale procesului de reflecţie terminologică ne ajută să înţelegem complexitatea demersului conceptual.[4]

Istoric, termenul de terorism a fost impus de Revoluţia Franceză, referinţa fiind metodele utilizate de grupurile revoluţionare în «perioada Terorii». Semantic, deci, termenul derivă din teroare. Proximitatea semantică este la originea controverselor şi a definiţiilor tautologice (terorismul constă în acte de teroare) care explică în parte dificultăţile de delimitare conceptuală şi implicit lipsa de rigoare metodologică şi teoretică în abordarea subiectului.

O primă glisare semantică se produce sub Iacobini, de la teroare (metoda) se ajunge la fenomen (terorism). De menţionat sensul pozitiv dat termenului de teroare în acest moment istoric.

După căderea lui Robespierre, în 1794, cei doi termeni sunt folosiţi simultan. Utilizarea lor în discursul politic şi în presa timpului are o conotaţie peiorativă, sensul fiind de injurie politică cu care erau atacaţi, anatemizaţi, autorii terorii. Sub influenţă franceză, încă de la origine, termenul de terorism a avut o conotaţie negativă, spre deosebire de teroare, care se înscrie în nota discursului de delegitimare a opozanţilor politici.

Până în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, folosirea noţiunii se înscrie, în linii generale, în cadrul fixat de Revoluţia Franceză, cu menţiunea că discursul era dominat de termenii de teroare şi terorişti (în sens de adversari politici).

Un alt moment important în evoluţia conceptului este furnizat de contextul rus, la sfârşitul anilor ’70 ai secolului al XIX‑lea, când se produce o importantă mişcare semantică ce va influenţa dezbaterea asupra fenomenului. De la proiectele radicale vizând doborârea despotismului ţarist al mişcării narodnicilor (Organizaţia Pământ şi Libertate), terorismul devine, odată cu organizaţia revoluţionară «Voinţa poporului» metoda privilegiată de luptă. Amestec de idei anarhiste, socialiste, naţionaliste, acţiunile teroriste au, din 1878, un caracter sistematic, conducând, în 1881, la asasinarea ţarului Alexandru II. Programul acestei mişcări defineşte în mod explicit terorismul ca fiind o metodă de contestare violentă a regimului, un tip de acţiune politică împotriva practicilor represive ale unei guvernări autocrate.[5]

Cu această nouă orientare a mişcării revoluţionare ruse, terorismul va avea sensul modern de nouă metodă de luptă contra unui regim politic, şi nu ca sistem de guvernare. De acum, terorismul se va situa undeva între dezordine şi revoluţie, precizându‑şi esenţa, şi anume aceea de a fi un fenomen strategic.

Acest sens este preluat de principalii teoreticieni ai terorismului care văd în terorismul rus manifestarea «terorismului pur». Dându‑i o semnificaţie universală, principiul acţiunii teroriste se aplică împotriva oricărei forme de asuprire, fie că este vorba de puterea absolutistă sau de regimurile totalitare, dar şi formei de luptă contra violenţei exercitate de aparatele de forţă (coerciţie) ale statelor democratice. Violenţei statului (totalitar sau democratic) i se răspunde cu violenţa teroristă în numele unor revendicări şi proiecte de schimbare social‑politică.

Puternic ideologic, terorismul îşi pierde, în contextul Rusiei ţariste, conotaţia negativă. Însă eşecul acţiunilor de tip terorist (atentate, asasinate) şi criticile venite dinspre aripa marxistă a mişcării revoluţionare ruse au restabilit sensul depreciativ al termenului.

La sfârşitul secolului al XIX‑lea şi începutul secolului al XX‑lea, utilizarea termenului se generalizează. De subliniat că particularitatea terorismului care se va impune de acum este caracterul său subversiv. Terorismul trimite la activităţi de violenţă subversivă contra simbolurilor puterii (şi instituţiilor) statului. Atât în Europa (şi în colonii), dar şi în SUA şi în America Latină, terorismul vizează în ultimă instanţă minarea legitimităţii unui regim şi ordinii stabilite (politice, economice, sociale) şi este practicat de organizaţii clandestine.

De la acţiune la concept. Terorismul ca obiect de studiu al ştiinţelor sociale

Caracterul subversiv este dimensiunea reţinută de primele studii dedicate terorismului, ca obiect de studiu. Terorismul se diferenţiază astfel de alte forme de violenţă politică (de exemplu revoltele), prin caracterul lui planificat şi instrumental, dar şi de insurecţie din cauza caracterului de grup. Altfel spus, terorismul este o mişcare organizată la nivelul societăţii care se opune violenţei legitime a statului (considerată teroare de adepţii terorismului). Aceste prime analize se delimitează clar de sensul prim, istoric, al terorismului ca fiind politica de teroare guvernamentală practicată în Franţa, în anii 1793‑1794.

Procesul de clarificare terminologică continuă cu Troţki care în lucrarea sa «Apărarea terorismului» (1937) – lucrare cu caracter polemic centrată pe analiza metodelor politicii revoluţionare a proletariatului – încearcă justificarea violenţei exercitate de guvernul bolşevic în anii care au urmat Revoluţiei din octombrie şi care dă consistenţă conceptului de «dictatură a proletariatului».[6]

Tot între cele două războaie mondiale, sub influenţa multiplicării unor fenomene care puteau fi încadrate ca fiind acte de terorism, debutează procesul de reflecţie juridică asupra definirii terorismului.[7] În anul 1934, Comitetul pentru reprimarea internaţională a terorismului al Societăţii Naţiunilor elaborează o Convenţie pentru prevenirea şi reprimarea terorismului care defineşte terorismul ca fiind «fapte criminale îndreptate contra statului şi al căror scop sau natură este de a provoca teroarea unei persoane determinate, grupurilor de persoane sau publicului».[8] Această definiţie generală, chiar nesatisfăcătoare, are meritul de a sublinia câteva elemente semnificative. În afară de faptul că această reflecţie juridică dinTerorism-punctul-critic anii ’30 ai secolului trecut a recunoscut importanţa problematicii terorismului, discuţiile juriştilor au permis degajarea unor caracteristici ale fenomenului, trei criterii de definiţie fiind de reţinut: intenţia autorului, scopul vizat şi utilizarea terorii ca mijloc de realizare. Aceste criterii de calificare a unui act ca fiind terorist (încadrarea fenomenului în cadrul unei strategii intenţionale, metoda de acţiune specifică şi finalitatea violenţei) vor fi reţinute şi reluate constant în diferite alte studii asupra fenomenului.

După cel de‑al Doilea Război Mondial se multiplică eforturile de definire a acestui obiect de studiu ambiguu. Este momentul în care putem vorbi de o adevărată dezbatere conceptuală, dar care, la rândul ei, va da naştere unor controverse recurente. Două mari linii pot fi puse în evidenţă cât priveşte raportarea la acest fenomen: pe de‑o parte, tentaţia abandonării efortului de a găsi o definiţie, considerată nenecesară analizei unor fapte şi acte materiale care pot fi asociate acestui fenomen. Acestei poziţii de abandonare a dezbaterii conceptuale, susţinută de cunoscutul specialist american în problemele terorismului, Walter Laqueur, în analiza clasică din 1977[9], i se opune o altă orientare, ilustrată de Alex Schmidt, care urmăreşte cu perseverenţă o definiţie operaţională a terorismului.

Astfel, pe baza a 22 de elemente de definiţie, într‑un studiu din 1984 (reluat în 1988), Schmidt a repertoriat 109 definiţii. În 1992, autorul dă următoarea definiţie sintetică: „Actul terorist este echivalentul în timp de pace al unei crime de război”[10]. Terorismul este o violenţă armată produsă în afara stării de război şi care are ca ţinte obiective inofensive.

Terorismul este o metodă prin care un grup de opoziţie încearcă să demoralizeze puterea guvernamentală, să‑i mineze autoritatea şi să iniţieze un proces revoluţionar sau contra‑revoluţionar, în timp ce teroarea este un instrument de coerciţie utilizat de putere contra opoziţiei (regim de teroare).[11]

Terorism şi fenomene politice conexe

Tentativa de a discerne natura şi esenţa terorismului poate fi facilitată şi de punerea în relaţie a acestuia cu alte concepte şi fenomene cu care partajează anumite caracteristici, proximitate conceptuală care, parţial, este la originea principalelor confuzii şi care a alimentat controversele. Este vorba de raportul terorismului cu violenţa, cu ideologia, teroarea, respectiv războiul.

a) Terorism şi violenţă

Deşi terorismul presupune violenţa, violenţa politică, chiar armată, nu se confundă cu terorismul. Actele de terorism sunt un tip particular de violenţă.[12]

În general, violenţa politică nu vizează distrugerea consensului majoritar, ci, mai degrabă, influenţarea opiniei şi redefinirea unui nou consens prin utilizarea, în general, a mijloacelor ilegale. Ea reprezintă voinţa de a prezenta un proiect alternativ ordinii existente considerate insuportabilă şi se exercită prin mijloace diferite: tribunale democratice, difuzare de ziare şi materiale interzise (agitaţie – propagandă), manifestări brutale faţă de forţele de ordine, sechestrări temporare, atacuri contra unor ţinte simbolice, greve parţiale sau generale fără sabotaj. Acestea sunt acte mai degrabă ilegale, acte de violenţă politică.

Terorismul, dimpotrivă, recurge la alt tip de acte de violenţă, ca de exemplu: luări de ostatici, asasinate individuale sau colective, atentate, deturnări de avioane civile etc. Acestea sunt acte de război care se înscriu într‑o strategie de ruptură faţă de sistemul existent. Violenţa teroristă nu vizează destabilizarea consensului, ci distrugerea echilibrului social şi politic, prin denunţarea tarelor sistemului.

Deşi violenţa teroristă este constituită în principal din acte de război, ea nu respinge, cel puţin în faza pre‑teroristă, utilizarea actelor ilegale şi a mijloacelor de propagandă.

b) Raportul terorism / ideologie

Terorismul are obiective politice, surse filosofice, dar nu corespunde niciunei ideologii specifice. Din acest punct de vedere, opiniile sunt împărţite: pentru unii analişti, ideologia teroristă are puţină relevanţă pentru explicarea terorismului, pentru că acesta nu este o mişcare ideologică, ci o mişcare eclectică, care recurge la conceptele diferitelor ideologii existente. Terorismul nu este o ideologie, ci o doctrină a acţiunii. Acţiunea politică este mai importantă decât originile lui politice sau ideologice.

O altă poziţie susţine, dimpotrivă, că ideologia este cea care dă sens acţiunii actorilor. Terorismul este purtătorul unui mesaj ideologic. El este o ideologie, adică reprezintă, sau combate în numele unei reprezentări (viziuni) a societăţii pe care vrea să o transforme conform unui alt sistem de valori.

De notat că ideologia de stânga este, dintre toate discursurile teroriste, cea mai articulată şi coerentă. Mişcările teroriste de stânga şi de extremă stângă se bazează pe doctrine bine definite, soclul fiind marxism‑leninismul, cu teoria imperialismului şi teoriile revoluţiei politice. Gândirea marxistă, bolşevică, maoistă a influenţat acţiunea stângii proletare şi a grupurilor maoiste din societatea occidentală din anii ’70 ai secolului trecut, dar a inspirat şi alte mişcări, ca de exemplu mişcările occidentale de solidaritate cu grupurile de gherilă din America Latină (Tupamaros din Uruguay), solidaritate cu lupta combatanţilor din Vietnam, lupta contra instalaţiilor NATO din ţările occidentale, cu mişcarea de rezistenţă palestiniană, precum şi mişcările troţkiste, sau grupările extremiste din Germania (RAF) şi Italia (Brigăzile Roşii).

Mişcările teroriste de dreapta, spre deosebire de mişcările cu caracter separatist sau de stânga, se disting prin dominaţia acţiunii asupra discursului. Conţinutul lor ideologic este mai slab, şi este în general cu atât mai slab cu cât nu vizează atragerea unui larg suport popular. Coincidenţă sau nu, acestea s‑au manifestat în ţări care au cunoscut regimuri fasciste (în anii ’70‑’80 ai secolului trecut, în Germania, Italia, Spania), iar astăzi, în contextul migraţiei arabo‑musulmane, grupurile neo‑fasciste practică aceeaşi «strategie a tensiunii», pentru a forţa guvernele să adopte măsuri mai autoritare. În America Latină, grupurile ghidate de ideologia autoritară au fost aliatele puterii în timpul regimurilor de dictatură militară.

Printre mişcările teroriste de dreapta distingem şi acţiuni pentru care naţionalismul pare să fie ideologia de la care se revendică. Acestea sunt curente şi mişcări de contestare a mondializării în numele valorilor naţionale, al identităţii culturale şi etno‑religioase. În mod paradoxal, teoriile imperialismului apropie aceste mişcări de cele de stânga, deşi în numele altor valori. Atât terorismul de stânga, cât şi cel de dreapta adoptă poziţiile anti‑sistem: contra ordinii capitaliste şi a statului democratic care s‑a transformat în statul reprezentant al multinaţionalelor, pe de‑o parte, iar pe de altă parte, contestarea uniformizării liberale.

Rezultă, din această scurtă prezentare, că terorismul poate fi inspirat de diferite ideologii şi doctrine: terorism revoluţionar (gruparea Tupamaros sau revoluţiile socialiste din secolul al XIX‑lea); ideologia naţionalistă contra ocupantului străin (FLN – Frontul de Eliberare Naţională – din Algeria, IRA în perioada 1919‑1921, Irgun în Israel contra englezilor, Al‑Qaida sau Statul Islamic); mişcări separatiste contra regimului (Corsica, Ţara Bascilor); anarhiste (Brigăzile Roşii, Armata Roşie în Germania şi Japonia); reacţionare (pentru menţinerea ordinii, ca de exemplu mişcarea protestanţilor din Ulster).

În concluzie, terorismul este o ideologie în măsura în care este fondat pe o gândire politică şi un sistem de valori, însă influenţa ideologiei nu este nici decisivă, nici convingătoare. Astfel, problema identităţii ideologice a terorismului ridică încă probleme. Chiar dacă ideologia este diferită, terorismul, în orice versiune, face referire la un anumit sistem de valori şi de influenţă.

 

c) Raportul terorism / război

Războiul (revoluţionar, separatist sau de decolonizare) are multe în comun cu terorismul când este subversiv. Însă chiar şi în perspectivă subversivă, războiul se combină cu terorismul în circumstanţe istorice determinate, şi nu necesar obligatoriu. De asemenea, atunci când operaţiile militare sunt legale şi legitime, războiul nu se confundă cu terorismul.[13]

Dacă avem în vedere raportul terorismului cu războiul revoluţionar, aceasta are sub influenţa lui Mao Tze Toung o puternică componentă ideologică, spre deosebire de conceptul de război de gherilă din care s‑a dezvoltat şi care are o dimensiune predominant tactică. [14]

Conceptul de gherilă urbană, dezvoltat de Carlos Marighella – Manual de gherilă urbană –, plecând de la experienţa gherilelor latino‑americane, este, prin particularităţile sale, legat de violenţa teroristă. De altfel, acest mic manual este considerat ca fiind prototipul discursului războinic revoluţionar şi doctrinar.[15]

Astfel, strategia revoluţionară este exclusiv o strategie de război menită să se substituie mobilizării politice; gherila este constituită dintr‑o minoritate care atacă statul utilizând mijloace violente (inclusiv asasinate); acţiunile clandestine sunt realizate de organizaţii care acţionează ca nişte secte; neputând ameninţa serios statul, victimele sunt populaţiile civile terorizate; utilizarea de mijloace ale propagandei armate, ca: atacuri de bănci, ambuscade, furturi de arme, eliberare de prizonieri, execuţii, sechestrări, sabotaje, războiul nervilor.

Pe lângă influenţa gherilelor sud‑americane, temele şi discursul terorismului revoluţionar au fost influenţate de tradiţia europeană a luptei de clasă şi de principiul leninist al «avant‑gardei armate», de scrierile lui Georges Sorel care valorizează acţiunea directă, confruntarea violentă cu instituţiile statului[16], dar şi influenţa maoistă, în special principiul «armatei poporului».

Dacă considerăm raportul dintre terorism şi războaiele de eliberare naţională, istoria arată că acestea au fost mişcări care au utilizat violenţa politică pentru a constrânge autorităţile să le accepte revendicările, adică ruperea de statul din care fac parte. În general, mişcările de eliberare naţională s‑au bazat pe un larg consens popular, în absenţa căruia anumite mişcări au recurs la violenţa teroristă.[17] Acest tip de război, care acoperă forme diferite: separatism, autonomie (forma cea mai uzuală în ţările democratice), independenţa (minoritatea vizează detaşarea completă din statul din care face parte), poate sau nu să recurgă la terorism, sau la forme diferite de violenţă, în functie de parametri istorici, politici, sociali.

Violenţă a îmbrăcat un caracter terorist în special în contextul războaielor coloniale. Se înscriu în această categorie mişcările clasice de decolonizare (FLN – Algeria) şi mişcările contra ocupaţiei straine (OEP – Organizaţia de Eliberare a Palestinei). În general, punctul de plecare al acestor mişcări au fost gherilele rurale, care, prin mijloace diverse, au cucerit treptat teritorii în care au organizat structuri etatice embrionare (zone eliberate). Mijloacele utilizate de aceste mişcări au fost: războiul anti‑colonial, folosirea violenţei politice contra ţintelor alese (reprezentanţi coloniali, clasele compradore care prin forţă dominau în numele ocupantului).[18]

Decolonizarea este mereu violentă, violenţa colonizatului este considerată o reacţie naturală contra colonizatorului, aşa cum afirma Frantz Fanon în lucrarea sa Les damnés de la terre (Damnaţii pământului), un adevărat manifest al luptei anti‑coloniale şi pentru emanciparea Lumii a treia.[19]

Deşi ideologii decolonizării nu au preconizat violenţa pentru a răsturna ordinea colonială, violenţa teroristă nefiind principalul motor al eliberării, cu toate acestea, însă, ea s‑a impus în mai toate situaţiile coloniale. Cazurile cele mai frapante de folosire a terorismului în cadrul unui război colonial l‑au constituit FLN din Algeria şi organizaţia palestiniană OEP.

 

d) Terorism şi terorism de stat

Terorismul de stat este un concept care a apărut la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, fiind un tip de terorism practicat de anumite state care‑şi reglează relaţiile de adversitate cu alte state prin terorişti interpuşi. Noam Chomsky îl asimilează unui terorism colectiv, adică unui sistem de violenţă practicat de state pentru a‑şi asigura supunerea unor ţări. Este specific anumitor state: statelor comuniste şi anumitor state islamice (pentru SUA şi aliaţii săi), pentru Chomsky, dimpotrivă, acestea sunt SUA şi aliaţii săi, occidentali sau nu [20].

Pentru a‑şi asigura securitatea externă şi (sau) prezervarea hegemoniei internaţionale, sau regionale, unele state, în special foste şi actuale mari puteri, dar şi puteri regionale, utilizează acţiuni de război şi de informaţii, directe sau indirecte, care sunt conforme cu concepţia lor de terorism intern. În acest sens, terorismul de stat apare sub denumirea de terorism extern de stat.

La teroarea externă recurg nu numai statele totalitare (de exemplu URSS în fostele ţări satelit), dar şi statele democratice. Acestea acţionează contra statelor considerate adversare, state pe care le identifică ca fiind teroriste pentru a justifica astfel orice tip de intervenţie (bombardare, invazie, ocupaţie, război). De exemplu, în fiecare an, Departamentul de Stat al SUA publică un document oficial care repertoriază acţiunile teroriste şi desemnează statele acuzate că servesc ca bază de acţiune indivizilor sau grupurilor teroriste. Lista variază în funcţie de obiectivele strategice ale SUA, adică în funcţie de necesităţile de a se adapta situaţiei sau de a‑şi menţine sau impune hegemonia.

Demersuri teoretice de analiză a terorismului

Primele teorii specifice consacrate analizei terorismului apar după cel de‑al Doilea Război Mondial, fiind stimulate, pe de‑o parte, de evoluţia cunoaşterii în domeniul ştiinţelor sociale (conturarea marilor paradigme sociologice, politice, din domeniul relaţiilor internaţionale), iar pe de altă parte, de procesele care au marcat perioada istorică respectivă. În general, primele lucrări aparţin filosofiei (terorismul ca expresie a nihilismului) sau filosofiei politice (în legătură cu analiza fenomenului de dominaţie politică, de regimurile totalitare – fascism şi comunism), sau de antropologie politică.

Autonomizarea terorismului ca obiect de studiu se produce în contextul dezbaterii asupra acestui fenomen sub influenţa evenimentelor epocii. Astfel, odată cu declanşarea procesului de decolonizare şi de eliberare naţională, multe implicând conflicte, violenţe, războaie, se produce structurarea unui adevărat domeniu de cercetare având terorismul ca obiect de studiu specific. Se creează catedre de studii strategice şi de analiză a conflictelor în departamentele de relaţii internaţionale şi de ştiinţe politice, apar reviste axate pe cercetarea diferitelor faţete ale acestui fenomen, se organizează colocvii, se creează institute specializate, are loc o explozie a literaturii ştiinţifice.

Un tur rapid de orizont al principalelor tipuri de demersuri utilizate în analiza terorismului pune în evidenţă pe de‑o parte starea reflecţiei teoretice, dinamismul cercetării, dar şi fragmentarea acestei cunoaşteri.

 

a) Şcoala psihologică

Această şcoală, care a atras şi atrage încă în special analiştii americani, substituie analizei centrate pe determinanţi sociali, istorici, culturali, o interpretare cauzală a violenţei politice plecând de la variabile psihologice. O literatură abundentă este centrată pe mecanismele psihologice susceptibile să explice de ce anumite persoane se angajează în violenţa teroristă.[21]

Actele teroriste sunt produsul unor indivizi cu un comportament violent. Inspirându‑se la origine din lucrări de psihologie colectivă (Gustave le Bon, Gabriel Tarde), autorii studiază, în perspectiva psihologiei sociale şi clinice, factorii criminogeni care conduc la acte teroriste. Mulţi autori pun accent pe anumite tipuri de personalitate, încercând să pună în evidenţă o patologie teroristă sau o personalitate teroristă.[22] Angajarea într‑o organizaţie teroristă este rezultatul unei anomii sau frustrări, violenţa (acte barbare, atentate‑sinucigaşe) este produsul unui simptom psihologic.

În acest sens, se analizează parcursul afectiv, frustrările personale ale teroriştilor, aceşti factori explicând angajamentul şi comportamentul lor. Teroriştii sunt indivizi cu comportament suicidar, dereglaţi, personalităţi deviante, psihopaţi, personalităţi paranoice.

 

b) Şcoala strategică

Impunându‑se prin critica perspectivei psihologice (accent pe componenta patologică şi caracterul iraţional al acţiunii teroriste), şcoala strategică este actualmente cea mai activă în demersul vizând studiul terorismului.

Centrată pe analiza sensului acţiunii violente care trebuie interpretat în funcţie de repertoriul de acţiuni pus în practică, această perspectivă analizează cu precădere modalităţile operatorii ale grupurilor violente (metode, ţinte, instrumente). Această interpretare în funcţie de modurile de exprimare minimizează în general contextul, politic, cultural, ideologic (deci originea) în care evoluează grupurile clandestine.

Cele mai elaborate studii aparţinând acestui curent se înscriu, prin ambiţiile afişate, în şcoala alegerii raţionale şi strategice şi au puternice afinităţi cu şcoala acţiunii colective (violenţa este o alegere raţională, contextul influenţează opţiunile strategice ale actorilor, mobilizarea de resurse specifice). Conform acestei paradigme, terorismul este o formă de violenţă politică ce rezultă dintr‑un comportament de grup care vizează realizarea de obiective specifice. Recurgerea la această formă de violenţă este determinată de factori constrângători care limitează alternativele tactice şi strategice. Acţiunea se bazează pe calcul costuri/beneficii. Axată pe interacţiunea dintre grupuri şi mediul strategic, această şcoală concepe terorismul ca strategie bazată pe inovaţie.[23]

Pe lângă aceste analize cu ambiţii teoretice, există şi o întreagă literatură strategică, produsă de experţi, bogată în informaţii şi descrieri ale diferitelor conflicte, războaie, revoluţii. Critica pune în general accent pe slaba rigoare conceptuală şi metodologică, pe marea eterogenitate a studiilor şi pe improvizaţia teoretică, aceste cercetări neavând de fapt decât puţine legături cu teoria strategică propriu‑zisă.

c) Şcoala propagandei (comunicării)

Este susţinută şi promovată de media audiovizuală care, evident, fără ambiţii analitice, amestecă terorism, teroare, terorişti. Această şcoală este preocupată în primul rând de revelaţii, adică de informaţii explozive, senzaţionale, spectaculoase.[24] Este vorba de o literatură jurnalistică care în general vehiculează stereotipuri şi care, centrată pe eveniment şi persoane (cu accent pe elemente de biografie afectivă şi psihologică ale autorilor de acte teroriste), acordă puţină atenţie şi nu dă informaţii despre natura sau cauzele reale ale conflictelor.

Această producţie jurnalistică alimentează psihoza colectivă. Media distribuie spectacolul terorist – luare de ostatici, deturnări de avioane, execuţii, asasinate – prin imagini susceptibile să provoace reacţii de indignare şi răzbunare. Adoptând în general perspectiva psihologică, media vehiculează direct sau indirect schemele de interpretare oficiale pe care le amplifică drept justificare a deciziilor politice, dar fără să aprofundeze dezbaterea publică şi democratică asupra subiectului.[25]

Temele sunt în accord cu agendele politice. Dacă înainte de 1990 media denunţa complotul comunist, astăzi, în special după atentatele din 2001, asistăm la o ofensivă (selectivă) anti‑arabă şi anti‑musulmană, cel mai adesea în viziunea, simplistă, a confruntării dintre civilizaţii, islamul fiind prezentat aproape exclusiv ca produs al unei culturi specifice anti‑democratice şi anti‑liberale, deci anti‑occidentale.

 

d) Şcoala sociologică şi politică

Diferitele demersuri ale perspectivei sociologice încearcă să contrabalanseze atât studiile psihologice, cât şi cele strategice care pun accent fie pe aspectele comportamentului deviant al actorilor, fie, respectiv, se focalizează pe viziunea instrumentală a acţiunii.

Sunt analize importante în măsura în care introduc în cercetarea fenomenului contextul în care acţionează actorii. Angajarea în acţiuni violente este influenţată de factori sociali, culturali, istorici, identitari. Aceste cadre sociale şi politice sunt determinante în recurgerea de către anumite grupuri la violenţa teroristă. Această viziune îşi propune să pună în evidenţă complexitatea acţiunilor indivizilor şi grupurilor, complexitate care structurează interacţiunile dintre societate şi grupările teroriste. Definiţiile terorismului sunt situate, contextualizate. [26]

Există o diversitate de studii în funcţie de variabilele socio‑politice privilegiate. Intenţia noastră nefiind repertorierea acestor analize, ne vom limita prin a indica câteva dintre principalele direcţii de analiză. Astfel, unele studii, adoptând un demers individualist, sunt centrate pe variabile micro‑sociologice. Apropiate de şcoala psihologică, acestea pun accentul pe comportamentul actorilor sub influenţa circumstanţelor. Alţi autori studiază structurile sociale şi organizaţionale care, la un moment dat, pot duce la acte de terorism[27], în timp ce alte analize consideră, în perspectivă organizaţională, eficacitatea structurilor teroriste.[28] În sfârşit, anumiţi cercetători analizează legătura dintre grupurile teroriste şi mişcările sociale, revendicările teroriste putând fi identificate ca un tip de revendicări sociale, sau naţionale. Studiile aparţinând modelului «inversiunii teroriste» pun accentul pe varietatea interacţiunilor care influenţează nivelul de violenţă.[29]

Un alt model explicativ al terorismului este cel al «rupturii». De inspiraţie neo‑marxistă, acest tip de analiză pune accentul în explicarea fenomenului pe momentele de schimbare radicală a societăţii. Violenţa apare în etape de tranziţie şi se articulează în jurul transformării sociale, ca reacţie la provocări economice, sociale sau culturale, la nivel internaţional, regional sau local. Astfel, apariţia şi dezvoltarea mişcării teroriste Daech poate fi înţeleasă ca efect al unui complex de factori: interni (configuraţia etnică şi religioasă specifică, raporturi de forţe sociale şi politice, criza islamului reformist), dar şi exerni (intervenţia americană din 2003 din Irak, dar şi raportul regional de forţe).[30]

Modelul «configuraţional», la rândul lui, refuză o lectură unidimensională a terorismului. Violenţa actorilor nu este un act care rezultă exclusiv din decizia personală sau din influenţe culturale, ci din raporturi evolutive complexe. Terorismul, ca tip particular de conflict, nu se reduce la cauze economice, sociale, culturale sau politice, ci rezultă dintr‑o configuraţie de confruntare pe care în acelaşi timp o determină. Având ca referinţă analiza lui Norbert Elias[31], în această perspectivă, orice explicaţie trebuie să stabilească structura acţiunii, să repereze pentru fiecare situaţie de conflict tipul de actori, locul şi rolul lor în configuraţia respectivă, interacţiunile, mizele, nivelul de integrare a organizaţiei respective.

Analiza sociologică recentă pune accentul pe factorul religie în explicarea emergenţei şi manifestărilor terorismului din Orientul Mijlociu. Dacă în trecut ideologia era variabila cheie, astăzi explicaţiile centrate pe rolul ideilor în schimbare socială sunt preponderent de tip culturalist, în linia deschisă de Huntington cu lucrarea «Ciocnirea civilizaţiilor».[32]

Credinţele religioase au fost luate în considerare şi în analizele precedente, de exemplu în analiza conflictului din Irlanda de Nord dintre catolici şi protestanţi. Însă acest demers devine autonom în studiile terorismului odată cu Revoluţia iraniană şi războiul din Liban. Astăzi, terorismul islamic face din analiza culturalistă perspectiva sociologică dominantă.

Astfel, după 1990, lumea este ordonată şi evoluează în paradigma confruntării civilizaţiilor, cristalizată pe criterii religioase: lumea iudeo‑creştină este în război cu lumea musulmană. Nu mai există o confruntare ideologică Est‑Vest, ci un război între două civilizaţii (de fapt între civilizaţie şi barbarie), atacul din 11 septembrie 2001 fiind considerat ca prima mare bătălie a acestui război.

Teoria războiului dintre civilizaţii se înscrie astfel în paradigma luptei dintre Bine (Occidentul democratic) şi Rău (astăzi islamismul). Asistăm în fapt la o reciclare a conceptelor, noţiunea de ciocnire a civilizaţiilor evoluând de la discursul colonial al supremaţiei omului alb la superioritatea morală a Occidentului.[33]

Impregnate de viziunea occidentalo‑centristă şi confruntaţională, analizele consideră terorismul islamic ca având rădăcini profunde în decalajul istoric faţă de Occident, în ratarea modernizării occidentale, în modelele culturale şi religioase retrograde şi anacronice. Analizele, bazate pe simplificarea istoriei, pun accent pe clivajele religioase din lumea arabă, ignoră complexitatea contradicţiilor sociale, structura intereselor, în general ocultează originile social‑politice şi economice ale sectarismului religios, şi mai ales rolul activ, de ieri şi de astăzi, al Occidentului în modelarea acestui spaţiu în funcţie de obiectivele şi interesele lui.

Concluzii

Analiza terorismului, deşi structurată de mult timp în domeniu de studiu, nu a reuşit, în ciuda interesului pentru acest fenomen, să depăşească dezbaterea recurentă asupra definiţiei conceptului şi nici, în consecinţă, să ajungă la formularea de teorii care să depăşească explicaţiile aporeice.

Aceasta este cu atât mai paradoxal cu cât terorismul s‑a impus ca temă centrală a discursului politic şi ca subiect al dezbaterilor publice. Astăzi, niciun termen nu este mai puternic (în discursul politic, legislativ şi mediatic) decât cel de terorism. Utilizarea masivă a termenului contrastează însă cu imprecizia analitică a conceptului, în condiţiile în care cercetătorii, politologi şi sociologi, nu au reuşit încă să dea o definiţie ştiinţifică acestui concept şi nici să utilizeze în mod riguros resursele teoretice de care dispun ştiinţele sociale pentru a explica acest fenomen. Într‑adevăr, o primă şi esenţială problemă rămâne definirea conceptului, care nu este încă stăpânit de analişti. Proximitatea conceptului de terorism cu alte noţiuni cu care se intersectează (violenţă, conflict, război, teroare) face ca aceste analize să utilizeze modele explicative elaborate iniţial pentre analiza acestor fenomene cu care terorismul nu este sinonim, chiar dacă le presupune, le provoacă sau este efectul lor.

Un alt aspect problematic este dimensiunea ideologică a fenomenului, care contaminează această disciplină de studiu în întregime. Încărcătura ideologică puternică a termenului face ca domeniul de cercetare să interfereze cu discursul mediatic şi politic, aşa încât terorismul apare ca un mijloc de propagandă politică, ceea ce afectează credibilitatea ştiinţifică a studiilor. Din domeniu al reflecţiei intelectuale, terorismul a devenit un concept util politic, un instrument de analiză puternic politizată, pe care oamenii de ştiinţă nu‑l mai controlează, un termen maleabil şi continuu redefinit în funcţie de necesităţile politice. În concluzie, agenda de cercetare rămâne deschisă dezbaterilor, pe linia controverselor care au animat domeniul încă din perioada primelor studii asupra terorismului din anii ’30 ai secolului trecut.

Note:

[1] Pentru o caracterizare a stării disciplinei care studiază terorismul şi pentru o dezvoltare a cauzelor pentru care domeniul este stagnant, puţin conceptualizat, puţin riguros şi lipsit de teorie, date şi metode adecvate, a se vedea Stampnitzky, L., «Problematic Knowledge: How «terrorism» resists expertise’’, în Stampnitzky, L., Disciplining Terror»: How Experts Invented Terrorism, Cambridge University Press, 2013, disponibil pe http://www.academia.edu/7445039/Problematic_knowledge_How_terrorism_resists_expertise. În acelaşi sens, a se vedea de asemenea Muller, J., şi Stewart, M.G., «The Terrorism Delusion», în International Security, vol. 37, No.1, sept. 2012, disponibil pe http://politicalscience.osu.edu/faculty/jmueller//absisfin.pdf, dar şi diferitele analize ale acestui aspect din numărul tematic al revistei Sociological Theory, Vol.22, No.1, martie 2004, disponibil pe http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/soth.2004.22.issue‑1/issuetoc

[2] Această definiţie, folosită în multe studii despre terorism, este, de fapt, adaptarea faimoasei fraze a lui Clausewitz din tratatul Despre război, manual de referinţă pentru teoriile strategice moderne: „Războiul este continuarea politicii prin alte mijloace”. Adpatarea are la bază sensul pe care Clausewitz îl dă războiului, acela de antiteză a politicii. Lucrarea este disponibilă pe http://cdn4.libris.ro/userdocspdf/436/Despre%20razboi_clausewitz.pdf

[3] Aron, R., Paix et guerre entre les Nations, Paris, Calmann‑Levy, pag. 176.

[4] Pentru o prezentare a parcursului istoric al conceptului a se vedea Rapin, A‑J., «L’objet évanescent d’une théorie improbable: le terrorisme et les sciences sociales», în Les Cahiers du RMES, Vol. V, No.1, 2008, pp. 167‑175, disponibil pe http://www.rmes.be/CDR9/CDR9_RAPIN.pdf

[5] Despre mişcările anarhist‑revoluţionare premergătoare ale Revoluţiei din 1905 a se vedea Avrich, P., Anarchistes en Russie, Maspero, 1979, capitolul «Les Terroristes», disponibil pe http://basseintensite.internetdown.org/IMG/pdf/anarchistesrusses.pdf

[6] Pentru analiza nuanţată a raportului dintre marxism şi terorism a se vedea compilarea de texte ale autorilor clasici «Florilège marxiste sur le terrorisme» (1849‑1938), disponibil pe http://www.mondialisme.org/spip.php?article1207

[7] De exemplu, asasinarea la Marsilia, în 1934, a regelui Alexandru al Serbiei şi a ministrului de externe al Franţei, Louis Barthou, de către un naţionalist bulgar, membru al Organizaţiei revoluţionare interne macedoniene, una dintre cele mai puternice organizaţii teroriste din acea vreme, care practic stăpânea o parte importantă din Bulgaria.

[8] Rapin, op. cit., pag. 173.

[9] Laqueur, W., Terrorism, Weidenfeld&Nichelson, 1977, lucrare citată de toate analizele de referinţă.

[10] Rapin, op. cit., pp. 176‑177.

[11] Este, dacă nu definiţia, cel puţin sensul dat de Bruce Hoffman, un renumit expert în terorism, cercetător la Rand Corporation, pe care, în lucrarea sa, Inside Terrorism (în traducere franceză La mécanique du terrorisme, Paris, Calmann‑Levy, 1999) o dă terorismului: «„Actele de violenţă acoperite de stat sau explicit ordonate, îndreptate în special contra populaţiilor naţionale – adică cei care sunt deja la putere, guvernează prin violenţă şi intimidarea propriilor cetăţeni – sunt în general calificate prin termenul de «teroare» pentru a distinge acest fenomen de «terorism» care este înţeles ca violenţa comisă de entităţile non etatice” (Inside Terrorism, traducerea mea), disponibil pe http://www.reopen911.info/News/2012/12/03/le‑business‑fumeux‑des‑experts‑es‑terrorisme‑22/.

[12] A se vedea, din bogata literatură asupra subiectului, Sommier, I., «Du terrorisme comme violence totale?», în Revue internationale des sciences sociales, no. 4, 2002, pp. 525‑533, disponibil pe http://www.cairn.info/revue‑internationale‑des‑sciences‑sociales‑2002‑4‑page‑525.htm, Sommier, I., La violence révolutionnaire, Presses de Sceince Po, 2008, disponibil pe http://www.cairn.info/la‑violence‑revolutionnaire‑‑9782724610628.htm

[13] Pentru o privire generală, a se vedea Hermant, D., «Guerres et terrorisme», în Culture&Conflits, feb., 2005, disponibil pe https://conflits.revues.org/1146

[14] Hutchinson, M.C., ‘’The Concept of revolutionary terrorism”, în Rapaport, D.C. (dir), Terrorism: The Second Anti‑Colonial Wave, Routledge, London&New York, 2006, pp.70‑88.

[15] Marighella, C, Manuel du guérillo urbain, 1969, traducere în limba franceză, disponibil pe http://www.terrorisme.net/doc/gauche/003_marighella.htm

[16] Sorel, G., Réflexions sur la violence, Paris, Riviere, 1977, disponibil pe http://classiques.uqac.ca/classiques/sorel_georges/reflexions_violence/Sorel_Reflexions_violence.pdf

[17] De exemplu, în Irlanda de Nord, după eşecul campaniilor militare din anii 1952‑62, IRA (Armata Republicană Irlandeză) a renunţat la proiectul reunificării Ulsterului cu Irlanda, ceea ce a condus, după 1972, la instalarea unei atmosfere de terorism şi război. Un alt exemplu este cel al organizaţiei ETA (Ţara bască şi libertate) care, până în 1980, a fost o organizaţie care lupta pentru independenţă şi revoluţionară, în sensul în care viza instituţiile regimului franchist. La acel moment ETA reprezenta revendicările unei largi mase ale populaţiei basce. După căderea lui Franco, statul spaniol a acordat o largă autonomie regiunii basce. De atunci, în sânul ETA a apărut o facţiune dură care se opunea aripii moderate şi sub impulsul căreia, în 1987, a început un nou război: atacuri contra populaţiei spaniole (în special atentate în locuri publice) care au provocat indignarea bascilor care participau la instituţiile autonome.

[18] Challiand, G., Terrorisme et guérillas, Ed. complexe, 1988.

[19] Frantz Fanon, Les Damnés de la terre, Maspero, 1961, disponibil pe http://classiques.uqac.ca/classiques/fanon_franz/damnes_de_la_terre/damnes_de_la_terre.pdf

[20] Noam Chomsky, lingvist de renume, dar şi intelectual militant, este unul dintre criticii cei mai radicali şi necomplezenţi ai politicii externe americane, ai colonialismului şi neo‑colonialismului occidental. Tema terorismului de stat, cu referire în special la SUA şi la aliaţii săi occidentali, este recurentă în articolele, cărţile şi intervenţiile lui publice. A denunţat teroarea bombardamentelor operate de SUA în Cambodgia şi Laos la începutul anilor ’70, loviturile de stat comandate de Washington contra Indoneziei lui Sukarno care viza o dezvoltare autonomă, până la intervenţiile din Serbia din 1999, sau din Irak. A se vedea, de exemplu, printre cele mai recente contribuţii, “Who are the Global Terrorists?” în Ken Booth (ed) Worlds in Collision, Palgrave Macmillan, 2002, disponibil pe http://Chomsky.info/200205‑02, The Long, Shameful History of American Terrorism, disponibil pe http://chomsky.info/20141103, sau ultima lui lucrare (traducere în limba franceză) L’Occident terroriste. D’Hirochima à la guerre des drones, Ecosociété, 2015, din care pasaje consistente sunt disponibile pe http://ecosociete.org/livres/l‑occident‑terroriste

[21] Despre terorism ca subiect al studiilor de psihologie a se vedea Manoni, P., «Le terrorisme: un sujet d’étude scientifique?», în Cahiers de psychologie politique, No. 3, aprilie 2003, disponibil pe http://lodel.irevues.inist.fr/cahierspsychologiepolitique/index.php?id=1616

[22] Grawitz, M., Psychologie et Politique, Flammarion, tome 3, PUF, 1985.

[23] A se vedea Oberschall, A., “Explaining Terrorism: The Contribution of Collective Action”, Sociological Theory, vol. 22, martie 2004, disponibil pe https://www.researchgate.net/publication/227786198_Explaining_Terrorism_The_Contribution_of_Collective_Action_Theory

[24] Sommier, I., «La menace terroriste: entre logiques expertes et passions politiques», în Dillens, A‑M., La peur. Emotions, passions et raison, Publications Universitaires Saint‑Louis, Bruxelles, 2006, disponibil pe https://books.google.fr/books?id=vtiSVEqiXIoC&pg=PA67&lpg=PA67&dq=sommier,+la+menace+terroristes&source

[25]  Mannoni, P., «Le terrorisme, un spectacle sanglant», Sciences Humaines, 07.04.2016 disponibil pe http://www.scienceshumaines.com/le‑terrorisme‑un‑spectacle‑sanglant_fr_13770.html

[26] A se vedea, pentru o prezentare sintetică a unor aspecte ale demersului sociologic, Collectiv, «Approches sociologiques du terrorisme», în Conflit, 11 octombrie 2015, disponibil pe http://www.leconflit.com/2015/10/approches‑sociologiques‑du‑terrorisme.

[27] Mesari, N., «A propos de le complexité des révoltes dans les pays arabes», în Culture&Conflits, No.85‑86, 2012, disponibil pe https://conflits.revues.org/18401

[28]  David şi Gagnon, Repenser le terrorisme, Universite Laval, 2007

[29] Wieviorka, M., Société et terrorisme, Fayard, 1988

[30] A se vedea Alexander, A., «Daech et la contre‑révolution: pour une analyse marxiste», în International Socialism Journal, august 2015, disponibil pe http://www.anti‑k.org/2015/08/14/daech‑et‑la‑contre‑revolution‑pour‑une‑analyse‑marxiste/#.VzBCsZZJnIU

[31] Elias, N., La société des individus, Fayard (traducere franceză), 1991.

[32] Huntington, S., “The Clash oh Civilizations?”, în Foreign Affairs, Summer, 1993, disponibil pe https://www.hks.harvard.edu/fs/pnorris/Acrobat/Huntington_Clash.pdf

[33] De altfel, la originea conceptului de «război al civilizaţiilor» se află tezele expuse încă din 1990 de Bernard Lewis în lucrarea The Roots of the Muslim Rage (Rădăcinile furiei musulmane) care tratează ideea «furiei» lumii islamice contra Occidentului. În viziunea lui Lewis, lumea musulmană, fiind de două secole în criză şi ratând modernizarea, această frustrare s‑a transformat în furie anti‑Occident, devenită apoi mobil al războiului contra valorilor acestuia. Islamul este încremenit în structuri arhaice, în cultura arabă violenţa fiind o formă politică tradiţională. Articolul este disponibil pe http://www.theatlantic.com/magazine/archive/1990/09/the‑roots‑of‑muslim‑rage/304643/

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

    Scrie un comentariu

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

    *