Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Orient versus Occident » Anca Moţ: Criza din Ucraina: între Orient şi Occident – o dilemă istorică

Anca Moţ: Criza din Ucraina: între Orient şi Occident – o dilemă istorică

Evenimentele şi războiul cu care se confruntă Ucraina constituie una din cele mai grave şi intense crize ale timpului prezent. Declanşată de mişcarea EuroMaidan, criza este un puzzle complex, un fenomen cu multiple dimensiuni, care nu poate fi analizată şi explicată printr‑un singur factor. Dimensiunii interne, de Criza-din-ucraina-fotonatură economică, politică, ideologică, so­cio‑istorică, i se adaugă, din cauza actorilor implicaţi, şi o dimensiune ex­ternă, criza ucraineană ameninţând stabilitatea şi securitatea internaţio­nală.

Plecând de la prezentarea princi­palelor elemente ale contextului cri­zei, al faptelor şi evenimentelor, al forţelor şi actorilor interni şi externi im­plicaţi, vom propune o grilă de lectură şi interpretare a sensului şi semnifica­ţiei acestora. Întrucât cazul ucrainean este specific şi care sunt elementele cu semnificaţie generală? Este cri­za din Ucraina un accident istoric, rezultat al unor cauze conjuncturale sau este produsul unor cauze profun­de, de natură istorică? Încercările de răspuns la aceste întrebări constituie obiectivul nostru.

Contextul declanşării crizei: Fenomenul EuroMaidan

Criza actuală a fost declanşată în februarie 2014 de fenomenul Maidan, o reeditare a primei revoluţii portocalii din 2004, şi de lovitura de stat care l‑a îndepărtat pe Viktor Ianukovici, preşe­dintele ales democratic. Având semni­ficaţia unei mişcări civice pro‑europe­ne, momentul Maidan începe de fapt la 23 noiembrie 2013, în urma deciziei guvernului de a nu semna tratatul de asociere cu UE. (1)

Încă din acest moment, societatea ucraineană se fragmentează: mişca­rea Maidan, cu adepţi în Kiev şi Vestul ţării, avansează ca revendicări ade­ziunea la UE, la OTAN, dar şi lupta contra corupţiei şi aspiraţii naţionalis­te (ucrainizare pe fond de rusofobie); în regiunile din Estul ţării, majoritar rusofone, opţiunile sunt menţinerea legăturilor cu Rusia şi respingerea re­vendicărilor avansate de partea occi­dentală.

Pe fondul unor violenţe puternice, 250‑300.000 de manifestanţi se con­fruntă la Kiev cu forţele guvernamen­tale. Prin abandonarea puterii de către Ianukovici şi urmare a destituirii aces­tuia, forţele pro‑europene preiau pute­rea, cu susţinerea şi sprijinul ţărilor oc­cidentale. Deşi schimbarea de regim se revendică din valorile europene, occidentale şi democratice, în mod pa­radoxal, din noua conducere fac parte şi forţe de extremă dreaptă. (2)

Noua echipă, adusă la putere de mişcarea Maidan, vizează crearea, pe baza valorilor occidentale, a unei Ucraine unită, monoculturală (ucraini­zată) în sânul UE şi OTAN. Acest pro­iect naţional a condus la revolta po­pulară a regiunilor estice ale Ucrainei. Locuitorii acestor regiuni, majoritar rusofoni şi care în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial au fost supuşi unei dure ocupaţii naziste, au refuzat să fie conduşi de un guvern neo‑fas­cist deschis anti‑rus şi rusofob. Re­vendicările avansate sunt diferite şi opuse celor promovate de guvern şi forţele pro‑occidentale: federalismul, ca soluţie de prezervare a integrităţii ţării, autonomie, sub forma unui statut special al regiunilor din Est (Donetsk şi Lugansk), dreptul la autodetermi­nare lingvistică, cooperare transfron­talieră cu regiuni din Federaţia Rusă. Mişcările insurecţionale care au ur­mat, localizate în Estul ţării, şi care au îmbrăcat forma unui război civil, au avut sprijinul direct şi indirect al Rusi­ei, protectoarea populaţiilor ruse şi ru­sofone. Mai mult, în faţa perspectivei asocierii Ucrainei la UE, Rusia a ane­xat Crimeea organizând un referen­dum prin care s‑a demonstrat opiniei internaţionale că anexarea răspunde voinţei populare.

Rezultatele schimbărilor produse de fenomenul Maidan sunt nu numai anarhia şi războiul civil, dar şi distru­gerea unei părţi importante din patri­moniul naţional ucrainean, urmare a scăderii activităţii economice, a fali­mentului financiar. Corupţia nu a fost stopată, clivajele s‑au radicalizat, cri­za s‑a extins agravându‑se.

Această sumară prezentare a con­textului şi a câtorva elemente relevante ne permite formularea problematicii şi a degajării unei perspective de înţele­gere şi interpretare a crizei ucrainene.

Grilade interpretare

Ţară din Europa de Est, Ucraina devine stat independent în 1991 după destrămarea Uniunii Sovietice. Desti­nul său istoric, deosebit de complex, chiar singular, nu a fost în niciun mo­ment al evoluţiei sale favorabil consti­tuirii unui stat naţional (populaţie, teri­toriu, guvernare independentă). Timp de 1000 de ani, Ucraina nu a fost o realitate geografică şi politică, frontie­rele ei cunoscâSituatia-de-risc-major-a-Noii-Ucraine-in-contextul-geopolitic-international-fotond revizuiri succesive. Până la constituirea statului ucrainean în secolul al XX‑lea, Ucraina a consti­tuit miza confruntărilor dintre puterile vecine, iar dominaţia acestora a mar­cat puternic identitatea etno‑culturală a societăţii ucrainene. Constant îm­părţită între Occident şi Orient, Ucrai­na a fost profund divizată cât priveş­te componentele fundamentale ale identităţii sale (limbă, tradiţii culturale şi religioase, etnicitate). Există astfel în Ucraina două societăţi distincte, pe cele două maluri ale Niprului, popu­laţia caracterizându‑se prin trăsături şi repere identitare deosebite, chiar divergente. Dominant slavă, popu­laţia este ucrainofonă sau rusofonă (sau un amestec dintre cele două). Cu alte cuvinte, există o limbă slavă cu expresii pluraliatee. De asemenea, există în Ucraina trei religii: ortodoxia, catolicismul şi greco‑catolicismul. Din punct de vedere al repartizării geogra­fice, ruşii, ortodocşi, sunt majoritari în Crimeea şi provinciile estice, în timp ce ucrainenii au pondere dominanată în regiunile occidentale.

Aceste diviziuni şi antagonisme et­nice şi culturale, constituite în timp, au devenit o moştenire istorică. Ele s‑au exprimat de‑a lungul tuturor epocilor istorice, mai atenuat sau radical, is­toria Ucrainei fiind constant marcată de mişcări puternice de exprimare a revendicărilor naţionale şi identitare deoarece procesul construcţiei etati­ce a fost lung, complex, convulsiv şi incoerent.

Apare astfel că evenimentele şi criza actuală sunt o expresie a dificul­tăţilor pe care procesul de dezvolta­re naţională şi emancipare identitară le‑a întâmpinat, proces care nu este nici astăzi încheiat.

Astfel, adoptând paradigma «moş­tenirii trecutului», scopul analizei este de a arăta când şi cum s‑a produs fragmentarea societăţii ucrainene, de ce cele două ansambluri au urmat traiectorii de evoluţie diferite şi diver­gente. Fără a minimiza importanţa altor factori de influenţă, dar consi­derând că evenimentele actuale sunt rezultatul unor evoluţii structural‑isto­rice, analiza propune o interpretare în termeni de dezvoltare socio‑isto­rică. Analiza dezvoltă ideea de bază conform căreia evoluţiile actuale sunt expresia, ecoul în timp, ale unei tra­iectorii structurale de lungă durată (timp istoric lung şi tendinţe grele). Conform viziunii propuse, criza actu­ală din Ucraina şi consecinţele ei sunt produsul istoriei sale recente şi înde­părtate, confruntările politice, militare, fiind expresia antagonismelor dintre cele două mari patterne structurale istoric constituite.

Cu alte cuvinte, refăcând trama istorică a acestei ţări, punând în evi­denţă atât regularităţi istorice, cât şi momente de ruptură, analiza pro­pune, printr‑o cercetare empirică, o comparaţie în timp şi spaţiu a celor două componente (estică şi occiden­tală) ale unui acelaşi ansamblu politic, astăzi în proces de confruntare în nu­mele unor valori şi aspiraţii diferite. Ca şi în cazul altor ţări din Europa de Est, în cazul Ucrainei ruptura istorică este relativă, greutatea trecutului şi carac­teristicile structurale profunde nu şi‑a epuizat forţa de influenţă.

Analiza istorică se derulează pe mari tablouri cronologice, de la origini până astăzi. Perspectiva secvenţia­lă (pe axe de timp) pune în evidenţă atât particularităţile fiecărei faze, dar şi continuitatea istorică. Vom vedea astfel cum marile etape istorice care au constituit momente cheie ale isto­riei au dat naştere şi au consolidat în timp cele două traiectorii de evoluţie a căror divergenţă a generat, întreţinut sau agravat clivajele dintre cele două componente ale societăţii, fiecare re­vendicându‑se şi aparţinând unor mo­dele de civilizaţie diferite.

Originea şi fundamentele istoriei şi civilizaţiei ucrainene

Ucraina este leagănul civilizaţiei slave. Încă din secolul al VI‑lea, pe teritoriul ei de astăzi se instalează, venind din Nord, diferite triburi sla­ve care se sedentarizează de‑a lun­gul principalelor fluvii (Nistru, Nipru, Vistula). Între secolele al VII‑lea şi al IX‑lea, prin unirea progresivă a aces­tor triburi de slavi orientali de către varegi (vikingii orientali), Olaf (Oleh cel înţelept) pune bazele imperiului «Rus» cu capitala la Kiev. Teritoriul acestui stat corespundea nordului Ucrainei de astăzi, al Bielorusiei şi es­tului Rusiei. Denumirea de «ruşi», dar şi de «ruteni» vine de la aceşti scan­dinavi varegi (numiţi rus), consideraţi în mod tradiţional fondatorii statului kievian. (3)

Statul Rus al Kievului, aşezat la intersecţia unor căi comerciale im­portante, a fost, până în secolul al XIII‑lea, cel mai puternic şi întins stat din Europa de Est. Sub Iaroslav cel Înţelept, când prestigiul lui atinge apogeul, statul, al cărui teritoriu este organizat în apanaje ierarhizate după mărime, se întinde de la Marea Balti­că la Marea Neagră şi până la Carpa­ţii septentrionali.

Dacă ne referim la configuraţia socială, aceasta se caracteriza prin existenţa unei aristocraţii ereditare cu o elită funciară şi militară, artizani, ne­gustori şi o masă de ţărani juridic liberi în cea mai mare parte, dar economic dependentă de nobilime. Sclavia se limita la prizonierii de război şi la cei care se vindeau pentru a‑şi plăti da­toriile. Deşi economia era agrară, co­merţul era de asemenea dezvoltat, în special în Rutenia.

Populaţia slavă, cu toate că era divizată în grupuri locale, urmaşe ale vechilor triburi, era unită prin religie şi prin limba scrisă. Între secolele al X‑lea şi al XIII‑lea, acest mare imperiu al slavilor orientali, având ca descen­denţi ruşii, bieloruşii şi ucraineni de astăzi, dezvolta o puternică cultură de tip bizantin, ca urmare a adoptării, în 988, de către marele prinţ Volodimer (Vladislav), a creştinismului oriental ca religie oficială. Statul kievian in­tra astfel în orbita culturală, dar nu şi politică, a imperiului oriental. În acest sens, este de menţionat că statul Kiev se caracteriza printr‑un nivel cultural ridicat, educaţia, arta, dreptul, arhi­tectura cunoscând o epocă de aur. S‑au creat în această perioadă icoa­ne, bijuterii, dar mai ales monumente (Catedrala Sfânta Sofia). Literatura a cunoscut o înflorire deosebită, produ­cându‑se numeroase texte religioase traduse din greacă şi latină, şi cronici.

Reţinem deci că statul Rus al Kie­vului este cel care a pus bazele pri­melor elemente ale identităţii ucraine­ne. Limba ucraineană îşi are originea în protoslavonă. Însă, aşa cum am amintit, ucrainenii nu sunt singurii descendenţi ai statului Rus al Kievu­lui. Şi ruşii, şi bieloruşii se reclamă în aceeaşi măsură din moştenirea slavă şi creştin orientală, şi limba lor provine din slavonă. Statul kievian este ma­tricea culturală şi identitară a tuturor slavilor din nordul Europei. Originea etnică comună, limba şi creştinismul bizantin vor marca în aceeaşi măsură evoluţia istorică a celor trei popoare şi relaţiile dintre ele.

Dacă până în secolul al XIII‑lea, Kiev rămâne centrul spiritual al lumii ortodoxe (creştinătatea orientală sla­vă), treptat însă, el nu mai este centru de putere, deşi îşi păstrează impor­tanţa simbolică. Regulile de succesi­une conduc la conflicte (între secolele XI‑XIII) şi la fragmentarea ulterioară a acestui mozaic de grupuri unite prin limbă şi religie în mai multe principa­te independente, în timp ce influenţa politică se deplasează către Galiţia şi Volhinia.

Începutul procesului de fragmentare şi debutul influenţei occidentale asupra Ucrainei

Ca efect al acestor lupte interne de succesiune şi a avansării Imperiu­lui mongol, statul kievian se dizolvă. După dispariţia lui, se produc schim­bări succesive de frontiere, teritoriul lui devine obiect al disputelor dintre puterile vecine. Populaţia continuă să fie majoritar slavă, cu excepţia Rute­niei, unde se stabilesc triburi finice şi nomazi turci care serveau ca apără­tori ai frontierelor de‑a lungul stepelor.

În 1240, Kievul este distrus şi cu­cerit de mongoli. Aceasta este data istorică a separării teritoriului şi popu­laţiei în două entităţi distincte. Cuce­rirea mongolă este debutul influenţei occidentale care va marca identitatea ucraineană pe termen lung şi va avea consecinţe durabile asupra istoriei ei.

Astfel, un prim grup etnic, adică ru­şii care s‑au refugiat în Nord şi Est, va înfrunta Hoarda mongolă începând cu secolul al XIV‑lea. Un al doilea grup, ucrainenii rămaşi pe teritoriul de origi­ne, va fi cucerit de Polonia şi Lituania.

Acesta este momentul care mar­chează originea traiectoriilor istorice ale popoarelor slave orientale moder­ne. Pe de‑o parte Imperiul ţarist, care după dizolvarea statului kievian, se va considera descendenţă legitimă a acestui Stat, urmărind reunificarea po­porului «rus» iniţial. De atunci, Rusia numeşte Ucraina «Mica Rusie», ruşii neconsiderându‑se simpli vecini, ci acelaşi popor, aceeaşi naţiune, Kievul fiind considerat «mama» oraşelor ru­seşti. Pe de altă parte, se constituie re­stul teritoriului kievian, care se va con­sidera din acest moment ca aparţinând lumii occidentale, în special odată cu convertirea nobililor la catolicism.

În aceste teritorii occidentale (Ru­tenia) se consolidează, până în se­colul al XIV‑lea, o serie de principate autonome, dintre cele mai importan­te – Galiţia şi Volhinia –, care se vor reuni. Principele lor (Daniel de Gali­ţia), prin încoronarea de către Papă, va recunoaşte autoritatea Romei în 1253. Apare astfel prima tradiţie ca­tolică în zona occidentală, însă di­nastia se stinge şi invazia lituaniană face ca Galiţia‑Volhinia să dispară în 1340. După alungarea mongolilor şi cucerirea Kievului în 1362, se crea­ză Marele Ducat al Lituaniei care a ocupat cea mai mare parte a Ucrainei până în 1434. Sub ocupaţia Lituaniei (1340‑1569) începe procesul propriu zis de occidentalizare a Ucrainei. (4)

Ucraina sub dominaţia polono‑lituaniană

În 1385 se constituie Uniunea Po­lono‑lituaniană, în urma căreia Ru­tenia este împărţită între cele două regate: Galiţia trece sub dominaţie poloneză (până în secolul al XVI‑lea), iar Volhinia revine Lituaniei.

Semnificaţia istorică profundă a dominaţiei polono‑lituaniene este consolidarea influenţei occidentale. În primul rând, noua putere aplică o politică de repopulare care schimbă configuraţia etnică a fostelor teritorii ucrainene: polonezi, moldoveni, ar­meni, ruşi, evrei emigrează în aceste teritorii, în special în oraşele şi sate­le nou create, în timp de nobilimea ucraineană a fost supusă unui pro­ces de polonizare în zonele ocupate de Polonia. Apoi, începând cu 1434, în Ucraina occidentală este introdusă legislaţia poloneză care va favoriza progresia catolicismului, deşi în spe­cial la nivelul maselor ortodoxia este încă dominantă.

În 1569, prin Uniunea de la Lublin (a Regatului Poloniei cu Marele Ducat al Lituaniei), numită «Republica ce­lor două naţiuni», Lituania pierde cea mai mare parte a posesiunilor ucrai­nene, inclusiv regiunea Kiev. Practic, Ucraina (Podolia, Volhinia, Kiev, sudul Niprului) se află sub dominaţia Marii Polonii. Dominaţia poloneză este vec­torul principal al occidentalizării Ucrai­nei. Modelul occidental (de inspiraţie poloneză) îşi pune amprenta asupra structurilor sociale, asupra culturii şi tradiţiilor. Astfel, societatea cunoaşte un nou proces de stratificare şi noi cli­vaje etnice şi de clasă: aristocraţia po­loneză domină şi asimilează progre­siv o parte din nobilimea ucraineană; burghezia urbană este neucraineană (evrei, germani); ţărănimea, constitui­tă din nativi ucraineni, are un statut in­ferior, nedispunând de drepturi politi­ce şi fiind total dependentă de seniori. La nivel religios, catolicismul polonez câştigă elitele aristocratice ucrainene polonizate, ţărănimea rămânând fide­lă ortodoxiei.

O specificitate a configuraţiei so­cio‑etnice a Ucrainei este prezenţa unei importante comunităţi evreieşti. Evreii se stabilesc pe aceste teritorii începând cu secolul al XI‑lea (după unii autori aceştia fiind populaţii ka­zare) (5), dar mai ales din secolul al XIII‑lea. Comunitatea atinge apogeul dezvoltării ei sub coroana poloneză, evreii fiind utilizaţi de nobilime, în spe­cial după 1596, pentru gestionarea sistemului de arendă (administrarea marilor proprietăţi funciare) în numele proprietarilor polonezi absenţi. Evreii deţin drepturi exclusive de colectare a taxelor şi impozitelor de la ţărani. De asemenea, ei beneficiau de pri­vilegii exclusive în domeniul distilării şi vânzării de alcool, deţineau hanuri şi aveau monopolul împrumutului cu camătă. Acest grup se distingea de restul populaţiei prin trăsături particu­lare: limbă idiş, religie proprie, viaţă în comunităţi izolate. (6)

La modificarea morfologiei etnice şi religioase, dar şi la descreşterea influenţei ortodoxiei în teritoriile ucrai­nene, contribuie şi apariţia curentului unitarian. Astfel, prin Conciliul de la Bresc (Brest), din 1596, marele cler ortodox, mitropolitul Kievului şi o par­te din prelaţii ortodocşi se apropie de Roma. Prin recunoaşterea autorităţii Papei ia naştere Biserica ucrainea­nă greco‑catolică (uniată). În acest fel, diviziunilor etnice şi sociale li se adaugă şi conflictele religioase, unia­ţii devenind obiectul disputelor dintre catolicii polonezi şi ortodoxia rusă. Aceste clivaje au şi implicaţii externe, fiecare comunitate religioasă căutând şi primind sprijin şi protecţie din exte­rior: catolicii de la Polonia, ortodocşii de la imperiul rus.

Numai în regiunile rămase în po­sesia Lituaniei sunt menţinute tradiţiile fostului stat kievian şi ortodoxia domi­na pe malul stâng al Niprului. Aceste teritorii care se vor afla în centrul lup­tei dintre lumea ruso‑ortodoxă şi polo­no‑catolică vor marca o linie de fractu­ră între cele două părţi ale Ucrainei. (7)

Cazacii şi rolul lor în istoria Ucrainei

Înţelegerea istoriei complexe Ucrai­nei din acea epocă, dar şi de mai târ­ziu, nu ar fi completă fără prezentarea cazacilor, un grup specific, cu un rol important în derularea evenimentelor deoarece prin cazaci se produce intra­rea Rusiei în istoria Ucrainei. Astfel, în secolul al XVI‑lea, harta Ucrainei arată împărţirea teritoriului de azi între două regiuni despărţite de Nipru: o parte aparţinând Uniunii polono‑lituaniană şi o parte aparţinând Kanatului Crimeii.

Cazacii s‑au constituit într‑un grup distinct în timpul dominaţiei polono‑li­tuaniene. Aceştia sunt ţărani ruteni ortodocşi care au refuzat să fie asi­milaţi polonezilor catolici. Stabiliţi în stepele Niprului inferior şi organizaţi într‑o structură relativ autonomă (hat­manat), ei au fost constant aliaţii Mos­covei contra dominaţiei poloneze. (8)

După ce în secolul al XVI‑lea mai multe revolte ale cazacilor ucraineni au loc contra nobilimii poloneze, în 1648 hatmanul Bohdan Khmelnyskyi, aliat cu ruşii şi tătarii din Crimea, s‑a ridicat contra Poloniei. Este momentul în care începe războiul de eliberare al cazacilor care va zdruncina fun­damentele statului polono‑lituanian. Această mişcare a dus la crearea unui teritoriu cazac autonom numit Ucraina în bazinul Niprului, între Polo­nia şi Rusia. În acest sens, Statul ca­zac este considerat embrionul naţiunii ucrainean moderne.

Ţarul devine protectorul cazacilor, iar în 1654 Ucraina de pe malul stâng al Niprului a fost integrată Rusiei ca Hatmanatul cazac. Imperiul ţarist re­uşeşte astfel să reunească ruşii sub dominaţia lor până în 1708 şi să vasa­lizeze Ucraina (Mica Rusie).

În 1708, hatmanatul cazac condus de hatmanul Ivan Mazeppa este recu­noscut ca stat independent de către regele Carol al Suediei. În 1709, prin înfrângerea lui Mazeppa şi a suedezior la Poltava de către Petru I, cazacii devin vasalii Rusiei. Ei vor fi folosiţi de Imperiul ţarist în luptele contra turcilor care, împreună cu tătarii, stăpâneau sudul Ucrainei organizat în Kanatul Crimeei. În 1764, autonomia statului cazac ucrainean şi titlul de hatman sunt abolite de Caterina II. (9)

În concluzie, anii de dominaţie po­lono‑lituaniană au fixat o puternică amprentă occidentală asupra Ucrai­nei. Dacă influenţa lituaniană pare minoră, lăsând libertate specificităţii ucrainene, ocupaţia poloneză a fost mai puţin suplă şi a provocat o ruptură în sânul societăţii ucrainene: pe de‑o parte, elitele poloneze şi catolicizate şi, pe de altă parte, o masă de ţărani ataşaţi ortodoxiei. Dominaţia polone­ză a avut şi un alt rezultat: pe lângă apariţia unei identităţi ucrainene occi­dentale (catolică şi greco‑catolică), ea a contribuit şi la dezvoltarea culturală a Ucrainei occidentale prin difuzarea Renaşterii italiene şi dezvoltarea le­găturilor cu Occidentul, teritoriile occi­dentale devenind sursa de răspândire a umanismului în această parte a Eu­ropei. Însă, în acelaşi timp, influenţa occidentală a provocat o rezistenţă identitară deoarece identitatea ucrai­neană se cristalizează pe baza orto­doxiei şi pe caracterul ţărănesc al po­pulaţiei sale majoritare.

Dominaţia rusă şi austriacă

O nouă configuraţie teritorială cu consecinţe sociale şi politice prinde contur în urma disputelor dintre im­periile rus şi austriac şi ca urmare a partajului ulterior al Poloniei.

Astfel, în 1667 (pacea de la Andru­sovo), Rusia se înţelege cu Polonia să împartă Ucraina pe linia Niprului. Cea mai mare parte a Ucrainei cu 22 de milioane de locuitori devine parte a imperiului ţarist, cealaltă parte rămâ­nând sub dominaţie poloneză în cadrul Uniunii polono‑lituaniene. Dominaţia rusă impune transformări brutale ale societăţii ucrainene. Biserica ortodo­xă ucraineană este supusă autorităţii patriarhului Moscovei, iar începând cu 1720, orice publicaţie în limba ucrai­neană este interzisă. Pământurile fer­tile sunt distribuite aristocraţiei ruse. Integrarea totală a Ucrainei în Rusia ţaristă se va produce sub Petru cel Mare. În 1722 Ucraina nu mai este de­cât o simplă provincie rusă. Ţărănimea ucraineană, tot mai dependentă, este formal supusă servajului în 1783 sub Caterina II. Astfel, libertăţile ţăranului ucrainean dispar şi orice mobilitate socială devine imposibilă. Ucraina ur­mează traiectoria quasi‑generală a pe­riferiei europene sub‑dezvoltate. (10)

În anii 1772, 1793, 1795 au loc cele trei partaje ale Poloniei care vor afecta profund evoluţia istorică a te­ritoriilor ucrainene aflate sub domina­ţie poloneză. În urma primei împărţiri, în 1772, Galiţia este ataşată Austriei, restul ţării intrând sub stăpânirea Ru­siei care va duce o politică severă de rusificare. Această situaţie va dura până la Primul Război Mondial.

Galiţia austriacă (Ucraina occidentală actuală)

Galiţia (Ucraina occidentală de as­tăzi) numită şi Mica Polonie cuprindea provinciile Lvov (Lviv), Ivano‑Fran­kiusk, Ternopil. Era o regiune agrico­lă, dezvoltarea industriei se limita la exploatarea lemnului, a extracţiei de sare, şi, din 1850, a extracţiei de petrol.

Societatea galiţiană era profund divizată. Era o societate multietnică, multilingvistică şi multiconfesională constituită din ucraineni, polonezi, nemţi şi evrei. La mijlocul secolului al XIX‑lea, Galiţia avea o populaţie de 4,5 milioane de locuitori, din care ru­teni în proporţie de aproximativ 50%, polonezi 41%, evrei 7% (mai mult în oraşe), germani 0,6%. În Galiţia occi­dentală polonezii catolici erau majori­tari, în timp de ucrainenii (numiţi ru­teni) constituiau majoritatea populaţiei în Galiţia orientală şi erau, în propor­ţie de 90%, greco‑catolici. Convieţu­irea acestor diferite naţionalităţi era mai mult sau mai puţin influenţată de factorul religios, diferenţele religioase fiind mai accentuate la sate. Clivaje­le etnice se intersectau cu diviziunile socio‑economice de clasă: nobilimea era poloneză, ţăranii erau ruteni, bur­ghezia şi intelectualitatea majoritar constituită din evrei. (11)

Din 1772, Galiţia devine provin­cie austriacă cu capitala la Lemberg, (Lviv) care este din acest moment centrul vieţii intelectuale a regiunii. Capitala era locuită de sute de polo­nezi aristocraţi proprietari de pământ (deţinut în special în Galiţia orientală) şi de puţini ruteni, în special de cei aparţinând mediului educat (preoţi greco‑catolici). Burghezia şi intelectu­alitatea erau majoritar evrei, germani.

În Galiţia era de asemenea con­centrată o importantă comunitate de evrei (reprezentau în 1797 – 30% din populaţie) stabilită de mult timp pe aceste teritorii. Chiar dacă statu­tul economic‑social al evreilor nu s‑a ameliorat semnificativ până în prima jumătate a secolului al XIX‑lea, to­tuşi legislaţia austriacă le‑a garantat o securitate personală pe care nu au avut‑o.

Dominaţia austriacă a condus, în mod firesc, şi la consolidarea comuni­tăţii germane, prin sosirea funcţionari­lor austrieci şi a colonilor protestanţi. Limba administraţiei şi de învăţământ fiind limba germană, iar evreii la rân­dul lor optând pentru această limbă în raporturile extra‑comunitare, profilul german al privinciei se accentuează.

Sub austrieci, sistemul de educaţie cunoaşte un important progres: se cre­ază numeroase şcoli, licee, şi o univer­sitate de renume la Lemberg (1784).

Urmare a revoltelor rutenilor contra austriecilor pentru egalitate de drepturi naţionale (1830, 1846, 1848, 1863), Galiţia va beneficia între 1869‑1871 de un statut particular în cadrul monarhiei duale, ceea ce în mod concret înseam­nă ameliorarea legislaţiei discrimina­torii, recunoaşterea dreptului la limba şi cultura rutenă. Această evoluţie a permis accesul la educaţie al maselor rurale rutene, însă a dus la creşterea intoleranţei conservatorilor polonezi faţă de ţărănimea ucraineană.

De asemenea, în ciuda progresului general, accesul la educaţie era ine­gal şi în defavoarea rutenilor care erau subreprezentaţi în instituţiile şcolare, în timp ce evreii, în majoritate mici ar­tizani (croitori, bijutieri) şi comercianţi, erau suprareprezentaţi, în raport cu ponderea lor demografică, în profesi­ile intelectuale (avocaţi, medici). Ani­mozităţile celorlalte naţionalităţi faţă de evrei şi legislaţia discriminatorie va determina de altfel emigrarea masivă a acestora între 1881‑1910. (12)

Ucraina sub dominaţie rusească

Începând cu 1762, Crimeea este administrată de un guvern militar, iar dezvoltarea ei economică este asigu­rată de sosirea unor coloni germani. Această provincie va cunoaşte un progres economic, cultural remarca­bil, Odessa devenind nu numai un port important pentru comerţul de ce­reale, dar şi un puternic centru cultu­ral şi de educaţie.

În anul 1771, în urma războiului dintre Rusia şi Imperiul otoman, Rusia cucereşte Crimeea. Pacea de la Ku­ciuk Kainargi (1774) dă independenţă Crimeei, dar în zona de influenţă a im­periului rus, ceea ce deschide calea ocupaţiei ruseşti.

În 1793, în urma celui de-al doilea partaj, Caterina II, împărăteasa Ru­siei, suprimă autonomia cazacilor şi extinde imperiul rus până la Marea Neagră. Trei sferturi din Ucraina ac­tuală devin atunci ruse. Bucovina şi Basarabia sunt ale Moldovei, Comi­tatul de Maramureş (actuala Rutenie transcarpatică) este ungurească. (13)

 

Ucrainaîn secolul al XIX‑lea

Secolul al XIX‑lea este şi pentru Ucraina o perioadă de redeşteptare a aspiraţiilor naţionale. Inspiraţi de miş­cările de afirmare a naţiunilor în Euro­pa aflate sub ocupaţie străină, intelec­tualii ucraineni iniţiază acţiuni şi pro­grame de renaştere a limbii ucrainene (ale cărei utilizare şi studiu erau inter­zise), a culturii şi tradiţiilor ucrainene în vederea construirii unui Stat‑naţional.

Acest suflu naţionalist s‑a accentu­at în contextul abolirii servajului şi a fost stimulată de însăşi dezvoltarea vieţii intelectuale şi mişcărilor progre­siste din Rusia care, în marile centre a început să cultive ucrainofilia. Cu toa­te acestea, în 1892, Kievul, care are o jumătate de million de locuitori, este un oraş rusificat. La Lemberg (Lviv) şi Cernăuţi prosperau de asemenea asociaţii ucrainene.

Secolul al XIX‑lea este un moment de răscruce şi în evoluţia evreilor din Ucraina. La sfârşitul secolului, trăiau în Rusia aproximativ 5,4 milioane de evrei, cea mai mare parte într‑o regiune cuprinzând teritorii ucraine­ne, Bielorusia, Lituania şi o parte din Polonia. În 1900, conform unor re­censăminte, evreii vorbeau poloneza (76%), germana (17%), ucraineana doar 5% şi idiş (care nu era însă re­cenzată). Evreii constituiau al treilea grup etnic după polonezi şi ucraineni (aprox 10% din populaţie). Cea mai mare parte erau săraci, lucrând în mici întreprinderi şi ateliere (croitori, pălărieri, bijutieri), însă în acelaşi timp dominau profesiile intelectuale (80% din medici, 40% în profesii culturale, majoritatea avocaţilor) şi activităţile de comerţ şi bancare. (14)

În 1881, când ţarul Alexandru II este asasinat, încep pogroamele con­tra evreilor. Acestea au ţinut până în 1884, cea mai mare concentrare a lor având loc pe teritoriul Ucrainei. Vio­lenţele la care au fost supuşi şi reti­cenţa autorităţilor în a stopa aceste acte brutale au marcat puternic evreii ucraineni şi au influenţat relaţiile din­tre comunităţi.

 

Independenţa Ucrainei (1917‑1920)

Ucraina devine independentă şi există în mod real ca stat prin dis­pariţia atât a Imperiului Rus, cât şi a Imperiului Austro‑Ungar după Primul Război Mondial.

Astfel, Republica Populară Ucrai­neană este proclamată în septem­brie 1917. Anul 1918 este o perioadă tulbure accentuată de evenimentele legate de revoluţia bolşevică: au loc confruntări între armata roşie, arma­te germane, contingente aliate, for­maţiile ruşilor albi, armata poloneză, anarhiştii ucraineni şi diferite facţiuni ucrainene (pro‑germane, pro‑aliaţi, pro‑bolşevici). Oraşe şi sate sunt je­fuite, au loc pogromuri contra evreilor. În acest timp, urmare a căderii Impe­riului Austro‑Ungar, în Galiţia puterea este preluată de un Comitet ucrainean (1 noiembrie 1918) care a proclamat Republica Populară a Ucrainei Occi­dentale (ZUNR) la Lviv. La fel, în N‑V Bucovinei, şi apoi în Transcarpatia. Însă românii din Bucovina şi polonezii din Galiţia îşi proclamă simultan ata­şarea la Regatul României, respectiv la Polonia renăscută. La 1 decembrie 1918 este realizată unirea celor două state ucrainene (Republica Popula­ră Ucraina şi Republica Populară a Ucrainei occidentale) proclamată ofi­cial la 1 ianuarie 1919. ZNUR devine provincie occidentală a noii republici ucrainene.

Astfel, în martie 1921, tratatul de la Riga consfinţeşte împărţirea Ucrainei între vecini: Polonia păstrează Gali­ţia, România integrează Bucovina şi Sudul Basarabiei, Cehoslovaciei îi re­vine Rutenia subcarpatică, iar URSS (creată oficial în 1922) include Ucrai­na centrală şi orientală (ca şi Bieloru­sia şi Transcaucazia). În felul acesta, pentru prima dată există o Republică a Ucrainei, dar ea este integrată URSS cu denumirea de Republica Socialistă Federativă a Ucrainei. (15)

 

Ucraina sovietică

Ca şi în restul Uniunii Sovietice, în Ucraina au loc profunde transformări: ţărănimea bogată este eliminată, iar în anii 1929‑30 au loc epurări politice. În anii ’20, programul «Noua politică economică» încurajează o relativă formă de autonomie culturală, chiar o formă de ucrainizare. Ţăranii benefici­ază de o anumită libertate, agricultura se dezvoltă antrenând şi dezvoltarea industrială.

Însă începând cu anul 1927, Sta­lin inaugurează o politică violentă de dezucrainizare. Aspiraţiile ucraineni­lor sunt brutal înăbuşite. Economia şi societatea ucraineană cunosc trans­formări radicale: industrializare forţa­tă, colectivizare, opresiunea politică, au ca rezultat modificarea structurilor tradiţionale în special prin eliminarea ţărănimii legate de economia rurală. Astfel, între 1930‑1932, colectivizarea accelerată şi rechiziţionarea pămân­turilor, fixarea unor cote de producţie excesive având ca rezultat scăderea drastică a recoltelor, este la originea unuia dintre cele mai dramatice epi­soade din istoria Ucrainei. Foametea se extinde, între 5 şi 6 milioane de ucraineni mor ca urmare a acestei politici, 1 milion sunt deportaţi, mii de ucraineni emigrează. Rezistenţa ţăra­nilor este învinsă, iar prin înlocuirea ucrainenilor din satele devastate prin ţărani ruşi, se realizează un proces de rusificare. În vestul Ucrainei acest proces este considerat un «genocid» (Holomodor, exterminare prin foame) contra populaţiei ucrainene şi aminti­rea acestei perioade, sursa unei ran­chiune contra Rusiei, nu s‑a stins nici astăzi. (16) Elitele intelectuale sunt eliminate, burghezia naţionalistă este stigmatizată în procese politice. Par­tidul comunist ucrainean este epurat. Biserica ucraineană ortodoxă autoce­fală este dizolvată.

Cât priveşte Galiţia orientală, după ce Polonia a obţinut mandat de ocu­pare provizorie în 1918, aceasta a făcut parte din Polonia până în 1939. În Galiţia devenită poloneză, autori­tăţile interzic ucrainenilor şi evreilor să lucreze în instituţii şi întreprinderi de stat şi se operează discriminarea etnică sub forma polonizării forţate. Începând cu 1926, evreii din Ucraina poloneză sunt victimele unor multiple persecuţii, ca de exemplu boicotul de magazine şi ateliere, în învăţământ este introdus sistemul de cote. (17)

Cât priveşte comunitatea evreias­că, în Ucraina sovietică aceasta cu­noaşte între 1920 şi 1930 o adevărată epocă de aur: se înfiinţează teatre, reviste, în limba idiş care capătă un statut oficial. În 1939, populaţia evre­iască ucraineană este estimată la 2, 5 milioane (reprezentând jumătate din totalul de 5 milioane din întregul URSS. Prin anexarea de către URSS, urmare a pactului cu Germania, a Po­loniei şi Bucovinei de Nord, aproxima­tiv 300.000 de evrei din Polonia ane­xată de nemţi se refugiază în Uniunea Sovietică. (18)

Nemţii intră în Ucraina în iunie 1941 şi operează un genocid sistematic al evreilor. Când trupele germane ajung la Kiev, 100.000 de evrei au fugit din oraş refugindu‑se la Babi Yar (în par­tea de N‑V a oraşului unde la 29 sep­tembrie vor fi asasinaţi, conform unui raport german, 33.771 evrei. În total, aproximativ 1,5 milioane evrei au fost victime ale naziştilor şi cu ajutorul mi­liţiilor ucrainene aliate ale Germaniei (din dorinţa de respingere a comu­nismului şi de independenţă faţă de Moscova). Supravieţuitorii emigrează în Israel, SUA, iar cei rămaşi, puţini, în Ucraina sau în Polonia, au fost asi­milaţi. (19)

 

Perioada nazistă

Prin pactul germano‑sovietic din septembrie 1939, armata roşie inva­dează Estul Poloniei şi integrează acestă regiune occidentalizată în ca­drul URSS‑ului, înainte de a fi inva­dată de nemţi în 1941, care ocupă întreaga Ucraină până în 1944. Buco­vina şi Odessa revin României, aliata Germaniei, iar restul Ucrainei şi Cri­meea sunt administrate de un guvern militar german.

În Estul ţării, în Ucraina devenită sovietică, se organizează o rezistenţă puternică contra ocupantului german, însă partea occidentală se aliază cu nemţii pentru a lupta contra sovieti­cilor. Formaţii ucrainene naziste, ca de exemplu batalioanele conduse de Bandera (OUN‑UPA, adică Organi­zaţia naţionaliştilor ucraineni ‑ Armata insurecţională ucraineană), care înce­pând cu 1930, dar în special sub ocu­paţia germană, au desfăşurat acţiuni teroriste şi asasinate, ca de exemplu masacrul de la Volyn din martie‑iulie 1943. În total, între 35‑80.000 de etnici polonezi au fost victimele acestor ope­raţii de «epurare etnică» în Volhinia şi 20‑40.000 în Galiţia orientală. (20)

 

Ucraina sovietică (1947‑1990)

La sfârşitul celui de‑al Doilea Răz­boi Mondial are loc reunirea tuturor teritoriilor ucrainene sub conducerea Moscovei (inclusiv Bucovina de Nord şi Basarabia de Sud, Galiţia şi Rute­nia subcarpatică) şi astfel se încheie oficial apartenenţa Ucrainei la lumea occidentală. Au loc schimbări de po­pulaţie între Ucraina şi Polonia, apro­ximativ 1 milion de polonezi părăsind Ucraina.

În anul 1954 Crimea este cedată de Nikita Krusciov, nativ ucrainean, Ucrainei, însă la acea dată transferul nu avea semnificaţie şi consecinţe de­osebite. (21) În Ucraina se dezvoltă o puternică industrie grea, reprezentând 40% din industria sovietică şi 60% din industria grea. Există o întinsă reţea de căi ferate, autostrăzi, porturi la Ma­rea Neagră şi se practică o agricultură modernă. Ucraina avea o populaţie in­struită, nivelul cercetării ştiinţifice era avansat. Punctul nevralgic îl constitu­ia însă absenţa resurselor energetice (petrol, gaze) necesare pentru func­ţionarea complexului industrial, ceea ce însă, în cadrul URSS, nu constituia o problemă, aşa cum avea să devină după independenţă. (22)

Deşi în 1956 se produce destalini­zarea, KGB reprimă orice tentativă de mişcare naţională (arestare intelec­tuali, procese politice). În special anii ’70 (epoca Brejnev) sunt marcaţi nu numai de stagnare economică, dar şi de represiune politică. (23)

Ucraina după 1991: Stat independent

Prin dezmembrarea URSS, în anul 1991, Ucraina devine pentru prima dată stat independent. Este al doi­lea cel mai întins stat din Europa cu aproximativ 45 de milioane locuitori, şi devine frontieră între Rusia şi UE. Evoluţia Ucrainei, deşi independentă, va continua să fie influenţată de evo­luţiile politice şi economice din Rusia.

Deşi dezvoltarea din epoca sovie­tică asigura Ucrainei bazele necesare pentru a deveni un stat prosper, ur­mează o perioadă post‑independentă extrem de dificilă. Producţia industri­ală scade şi unele ramuri dispar (ca urmare a dezmembrării industriei so­vietice puternic integrate). Centrele industriale ale Ucrainei se află în regi­unile din Est situate la frontiera cu Ru­sia şi apropiate cultural de aceasta. Aici se află minele de cărbuni şi side­rurgia ucraineană care contribuie ma­jor la potenţialul ei industrial, dar care însă sunt dependente energetic (gaz, petrol) de Rusia. Însă până la recenta ruptură, asigurarea necesarului de re­surse energetice, Ucraina a beneficiat de contracte privilegiate cu Rusia.

Ucraina nu mai este grânarul Eu­ropei: kolhozurile au fost desfiinţate, pământurile au fost împărţite ţăranilor care nu mai au mijloace să le cultive şi au devenit stepe. Cu toate acestea, continuă să fie al treilea exportator mondial de cereale, datorită în spe­cial agriculturii industriale dezvoltate de marile companii transnaţionale, iar industria alimentară este o ramură economică importantă. (24)

Ca şi celelalte ţări ex‑comuniste, li­beralizarea economică a produs mari inegalităţi sociale: pe de‑o parte, o clasă de oligarhi veroşi care afişează o opulenţă ostentatorie şi restul po­pulaţiei al cărei nivel de trai a scăzut drastic. Antagonismele sociale sunt dublate de antagonisme etnice, cultu­rale. În zonele ei istorice de răspândi­re, religia ortodoxă, care a renăscut, este omniprezentă, în timp ce părţile vestice îşi afirmă un profil occidental. Există deci o mare diversitate cultura­lă, lingvistică, religioasă, societatea, deşi adoptă valori noi, diferite atât de cele sovietice, dar şi de cele europe­ne, urmează totuşi modele de civiliza­ţie diferite.

Două fenomene majore au influ­enţat evoluţia economică şi politică a Ucrainei în această perioadă: apariţia oligarhiei şi renaşterea naţionalismu­lui. În 1991, statul ucrainean indepen­dent s‑a edificat pe baza unei politici naţionaliste, ca stat al naţiunii ucrai­nene. Proiectul elitelor a fost dezvol­tarea naţională pe baza conceptului şi procesului de «ucrainizare». Cu alte cuvinte, egalitatea între cetăţeni a fost înlocuită de discriminarea pozitivă în favoarea ucrainenilor, consideraţi ca victime ale oprimării istoriei. Astfel, în primii ani după independenţă, se pro­duce o alianţă între birocraţia post‑so­vietică, naţionaliştii ucraineni radicali, şi intelighentia liberală adeptă a valo­rilor occidentale.

Dacă naţionaliştii nu aveau decât un sprijin popular moderat (20‑25% medie naţională), ei aveau un suport real în Galiţia. În celelalte regiuni, chiar şi în Ucraina occidentală, aveau un suport electoral sub 50% (în Novo­rusia doar 5‑10%). (25)

Cât priveşte foştii conducători din epoca sovietică, pentru a se delimita de trecutul sovietic şi pentru a‑şi păs­tra privilegiile, aceştia au înlocuit ideo­logia comunistă cu una nouă care le‑a permis conservarea puterii şi controlul resurselor. Pentru atingerea acestor obiective, fosta nomenclatură ucrai­neană intra în conflict cu elitele de la Moscova care vizau de asemenea bogăţiile Ucrainei ca parte a moşteni­rii comune sovietice. În această lup­tă, ex‑nomenclatura îşi uneşte forţele cu naţionaliştii al căror obiectiv era construirea unui nou stat ucrainean non‑rus. Raţiunile economice şi istori­ce se întrepătrund. Astfel, atât pentru fosta elita comunistă ucraineană care îşi apără dreptul de a jefui patrimoniul rămas din moştenirea sovietică, dar şi pentru naţionalişti (din consideren­te istorice), Rusia devine duşmanul comun. Se reactivează astfel ideea luptei istorice pentru libertate a unei naţiuni reprimate de Rusia. Prin re­descoperirea caracterului occidental al Ucrainei, această viziune va sta şi la baza obiectivului integrării în UE ca principală cale de modernizare a Ucrainei şi deci de respingere a inte­grării în spaţiul euroasiatic condus de Moscova. Integrarea Ucrainei în UE, cauza imediată a declanşării fenome­nului Maidan, se dovedeşte însă, aşa cum arată evenimentele, un proiect dificil şi nerealist din motive economi­ce şi culturale. (26)

În acest fel, birocraţia ex‑comu­nistă a acaparat controlul asupra în­treprinderilor şi finanţelor, îmbogăţin­du‑se după schema cunoscută din toate ţările foste comuniste, iar elitele naţionaliste au acaparat zona ideolo­gică şi culturală (cultură, învăţământ, presă). Se constituie astfel sistemul birocratic‑naţionalist care pune în apli­care proiectul de ucrainizare. În şcoli, dar şi în domenii implicând un proces de educaţie (armată, servicii de secu­ritate), sunt introduse programe axate pe ideologia naţionalistă. Dacă la în­ceput s‑a aplicat o versiune moderată a naţionalismului, în timp, practicile Armatei insurecţionale Ucrainene a lui Bandera (nazistă) au fost accepta­te şi apoi glorificate. Apar o serie de formaţii naţionaliste (Roland, Galitia), au loc manifestaţii de rememorare a acestei perioade. La sfârşitul anilor 1990 şi începutul anilor 2000, maşina de propagandă naţionalistă îşi arată eficienţa: canalele de televiziune ruse din Ucraina sunt desfiinţate, la fel şi presa.

În condiţiile în care situaţia so­cio‑economică s‑a agravat, naţio­nalismul s‑a radicalizat, naţionaliştii extremişti de factură pro‑nazistă fiind cei care, combătând comunismul, au devenit simbolul luptei anti‑comuniste şi anti‑ruse. În acelaşi timp, oligarhii (multimilionari şi miliardari) controlea­ză total politica în Ucraina (parlament, ministere, preşedinţia). Ei sunt gu­vernatori ai regiunilor, ca de exemplu oligarhul Kolomoiski Igor. Naţional‑bi­rocraţia s‑a transformat în sistem oli­garhic‑naţionalist. Proiectul acestui complex economico‑ideologic se in­tersectează cu obiectivele Occidentu­lui, în special cu interesele SUA, aler­tate de noua politică a Rusiei unde, sub conducerea lui Putin renasc va­lorile naţionale şi se promovează o politică externă tot mai independentă, şi unde lobby‑ul american (puternic în timpul lui Elţîn) îşi pierde influen­ţa politică şi economică. Astfel, noua orientare a Rusiei în politica internă şi externă intră în coliziune cu intere­sele occidentale care se vor implica activ, direct şi indirect, în evoluţiile din Ucraina. În confruntarea geopolitică cu Rusia, SUA utilizează ideologia an­ti‑comunistă şi sentimentele anti‑ruse din ţările fost sovietice (Ţările baltice, Ucraina, Georgia, dar şi din Polonia, România). În acest sens, revoluţiile de culoare din Georgia (2003), din Ucrai­na din 2004 şi din 2014 sunt eveni­mente în care interesele occidentale au fost implicate pentru a bloca noi­le orientări ale Moscovei. În Ucraina, în numele luptei contra corupţiei şi a valorilor occidentale, revoluţia porto­calie a adus la putere în 2004 pe Vic­tor Iuschenco şi Iulia Timoşenco, cu suportul electoral din zonele de Vest al Ucrainei, pe fondul renaşterii naţio­nale şi a emancipării identitare. Noua echipă, deşi era formată, paradoxal, din figuri puternic legate de marea corupţie, a câştigat puterea pe baza unei ofensive naţionaliste şi promo­vând politici de emancipare identitară. Eşecul acestei guvernări pe fondul agravării fenomenului de corupţie, masivă şi sistemică, a dus la alege­rea lui Ianukovici cu sprijinul regiunilor rusofone din Est (Partidul regiunilor). (28). Îndepărtarea violentă a acestuia de către mişcarea EuroMaidan, a că­rei miză şi semnificaţie depăşesc ca­drul intern al Ucrainei, a fost momen­tul declanşării crizei şi confruntărilor interetnice.

 

Concluzii

Această sumară incursiune în tre­cutul îndepărtat şi recent al Ucrainei arată dificultatea realizării aspiraţiilor de independenţă şi dezvoltare naţio­nală într‑o societate multietnică. În ni­ciun moment al evoluţiei sale istorice, populaţia care se considera ucrainea­nă nu a putut fi reunită într‑un singur teritoriu cu o guvernare independen­tă. Teritoriul ei nu a fost timp de 1000 de ani o realitate geografică şi politi­că. Până la constituirea statului ucrai­nean în secolul XX, aceste teritorii au fost permanent miza confruntărilor dintre marile puteri.

Logica dezvoltării istorice, puternic influenţată de factori externi, a contu­rat încă din feudalism două Ucraine, diferite cât priveşte componentele fun­damentale ale identităţii etatice: etnie, limbă, tradiţii culturale, religioase. La Vest, sub dominaţie poloneză şi litua­niană, s‑au impus valorile occidentale şi catolice prin politici de asimilare, iar mai târziu, austriecii şi ungurii au im­pus aceeaşi linie. La Est, Rusia a con­siderat Ucraina ca fiind Mica Rusie şi, atât în perioada imperiului ţarist, dar şi a dictaturii sovietice, a încercat să rusifice aceste teritorii.

Acest tip de evoluţie confrontaţio­nală a fost o constantă a istoriei sale, iar clivajele actuale şi conflictele care se manifestă inclusiv sub forma răz­boiului civil sunt expresia unei conşti­inţe naţionale eterogene şi a nerezol­vării construcţiei identităţii naţionale.

Bibliografie

1. Berruyer, O., «EuroMaidan: La montee en puissance du mouvement»’, disponibil pe http://www.les-crises.fr/u4-2-euromaidan-la-montee-en-puissance-du-mouvement/. Pentru o cro­nologie a desfăşurării evenimentelor a se vedea Berruyer, O., «Les racines de la crise», 6 martie 2014, disponibil pe http://www.les-crises.fr/ucraine-oaodvd-1/

2. De exemplu, un rol important în evenimentele Maidan, dar şi apoi, l-a jucat partidul Svoboda neo-nazist care se numea până în 2004 Partidul Naţional Social din Ucraina şi care în anul 2012 a fost clasat de Centrul Simon Wiesenthal în a 5-a poziţie a organizaţiilor anti-semite. A se vedea Berruyer, O., “La resurgence neonazie depuis 1991 en Ucraine: du SNPU au parti Svoboda», 21 iulie 2014, disponibil http://les-crises.fr/

3. Numele de Ucraina înseamnă, în rusă, «ţara de frontieră». Ucrainenii occidentali s-au numit Rusyny (termen tradus prin «ruten» până în secolul al XX-lea. Termenul de Ucraina este atestat în anul 1187 pentru a desemna regiunea Pereiaslav din Sudul Kievului şi în 1189 pen­tru a desemna Sudul Galiţiei. A se vedea Lebedynsky, I., L’Empire medieval de Kiev: Debats historiques d’hier et d’aujourd ‘hui, disponibil pe http://www.clio.fr/BIBLIOTHEQUE/l_empi­re_medieval_de_kiev_debats_historiques_d_hier_et_d_aujourd_hui, material care a servit şi ca sursă principală de informare pentru această perioadă istorică.

4. De Jabrun, F., «Les incertitudes de l’identite ucrainienne», La revue geopolitique, 24 dec.2008 diploweb http://www.diploweb.com/Les-incertitudes-de-l-identite.htlm

5. Koestler, A., La treizime tribu. L’Empire khazar et son heritage, Calman Levy, Paris, 1976, disponibil la http://barruel.com/koestler-arthur-la-treizieme-tribu.pdf sau Sand, S., The Inven­ tion of the Jewish People, Verso, London-New York, 2009, disponibil la http://www.rafapal.com/wp-content/uploads/2012/01/Shlomo-Sand-The-Invention-of-the-Jewish-People-2009.pdf

6. Subtelny, O., Ucraine: A history, University of Toronto Press, 2000, disponibil http://archive.wikiwix.com/book.google.com/books=ISBN0802083900

7. De Jabrun, F., Op. cit.

8. Lebedinsky, I., “Les Cosaques, de la societe de querriers a la caste militaire», disponibil la http://www.clio.fr/BIBLIOTHEQUE/les_cosaques_de_la_societe_de_guerriers_a_la_cas­te_militaire.asp

9. Carrere d’Encausse, H., Orgoliile Kremlinului. O istorie a Imperiului rus de la 1552 până as­tăzi, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2015 (2009), pp. 33-53.

10. De Jabrun, Op. cit.

11. Roskau-Rydel, I., «La societe multiculturelle et multinationale de Galitie de 1772 a 1918: Allemands, Polonais, Ucrainiens et Juifs», Annuaire de l’Ecole Pratique des Hautes Etudes, no. 139, 2008, pp. 273-281, http://ashp.revues.org/469 (4 iunie 2015)

12. Ibidem

13. De Jabrun, Op. cit.

14. Roskau-Rydel, I., Op. cit.

15. Carrere d’Encausse, H., Op. cit., pp.148-158.

16. Holodomor desemnează fenomenul de foamete din Sudul Ucrainei care între 1931-1933 a făcut milioane de victime. Deşi de o violenţă extremă, el nu este recunoscut de instanţele internaţionale ca fiind un genocid, acest termen (de genocid) fiind utilizat de autorităţile din Ucraina după Revoluţia portocalie în scopul exploatării şi exacerbării unor sentimente anti-ruseşti deja puternice şi pentru justificarea apropierii de Uniunea europeană. P. Van Gun­derbeck Le dossier Ucraine. L’Ucraine, entre la Rusie et l’UE, Mondialisation.ca http://www.mondialisation.ca/le-dossier-ucraine

17. Berruyer, O., Le sort des Juifs en Ucraine, les-crises.fr/Ucraine, disponibhttp://www.les-cri­ses.fr/le-sort-des-juifs-en-galicie-2/il pe http://www.les-crises.fr/le-sort-des-juifs-en-galicie-2/

18. Les Juifs en Ucraine – www.memoriealdelashoah.org/upload/minisites/ucraine/exposition/les-juifs-en-ucraine.htm (articol 5 ian 2008)

19. Les Juifs en Ucraine – www.memoriealdelashoah.org/upload/minisites/ucraine/exposition/les-juifs-en-ucraine.htm (articol 5 ian 2008)

20. Berruyer, O., L’UPA en action et les massacres de la Volhynie, les.crises.frIdossier Ucraine, disponibil pe http://www.les-crises.fr/u3-6-l-upa-en-action-et-les-massacres-de-la-volhynie/

21. Khrouchtchev, S., “De qui la Crimee est-elle le pays?», Reseau Voltaire, 25 aprilie 2014, disponibil pe http://www.voltairenet.org/article183411.html

22. Carrere d’Encausse, H., Op. cit., pp. 249-255.

23. De Jabrun, Op. cit.

24. Berruyer, O., Comprendre l’Ucraine.La politique depuis 1991, les-crises.fr/Ucraine, 6 mai, disponibil pe http://www.les-crises.fr/ucraine-la-politique/

25. Ibidem.

26. De Jebrun, Op. cit.

27. Berruyer, O., «Les resultats de l’election presidentielle ucrainienne de 2014, les -crises.fr/Ucraine, 21 iunie 2014, disponibil pe http://www.les-crises.fr/resultats-election-presidentielle-ucrainienne/

28. Schwarz, P., “La geopolitique du cous d’ Etat en Ucraine, Le grand soir, 5 mai 2014, diponibil pe http://www.legrandsoir.info/la-geopolitique-du-coup-d-etat-en-ucraine

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*