Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Basarabia românească. Destin şi istorie » Ambasador Ion N. Anghel: Bătălia pentru Basarabia

Ambasador Ion N. Anghel: Bătălia pentru Basarabia

Abstract: Centenarul Marii Uniri va constitui, în 2018, prilejul de a sărbători aniversarea acelui eveniment epocal al tuturor românilor, așteptat ca un moment de apoteoză al neamului nostru românesc. Cinstirea celor care au înfăptuit România Mare, ca și a acelora care și‑au dăruit viața, sacrificându‑se pentru reîntregirea neamului, pentru păstrarea identității naționale și a vetrei strămoșești, pentru apărarea și recuperarea teritoriilor ce ni s‑au luat, reprezintă o poruncă a cerului și a destinului nostru care nu se discută. Cum ne aflăm, însă, în preajma acestei mari sărbători? În vreme ce România face parte din structurile euro‑atlantice, legându‑și destinul de această lume a civilizației și culturii, părți din teritoriul românesc continuă totuși să se afle rupte de trupul țării. Chiar dacă plini de speranță ne întindem mâinile unii către ceilalți peste Prut, nu putem să nu observăm, pe de altă parte, imaginea molâie și ternă, de indiferență și indecizie, a politicii noastre externe postbelice, care mai persistă și astăzi în problema unirii. Astfel, cu atât mai mult, trebuie acum să ne asumăm, ca popor, cu hotărâre porunca sacră pentru noi și urmașii noștri de a păstra neclintit idealul național, pentru că, până la urmă, dum spiro, spero, vom învinge.

Sintagma „Basarabia este și rămâne pământ românesc” constituie un crez‑piedestal și un punct de plecare în tot ce s‑ar face și în orice atitudine luată în politica românească. O consider premisă a neamului românesc, dar ea reprezintă, totodată, și un jurământ, rămânând veșnică precum lumea și de neclintit ca o stâncă de granit, oricâte năvăliri s‑ar produce și de oriunde ar veni acestea sau de mijloacele pe care le‑ar folosi.

Basarabiei și nordului Bucovinei (varianta din Est, ca destin, a Alsaciei și Lorenei), acestor două surori ale provinciilor noastre românești, li s‑au impus cu forță sălbatică și cruzime, timp de secole, schimbări de regim și destine, cu naveta făcută de ele între Moldova – România, din trupul cărora fuseseră smulse, și Imperiul Rus (fie el țarist sau sovietic, că tot prădalnic rămâne) în care erau înghițite și digerate (neantizate). Toate aceste rapturi, brutale și condamnabile pentru făptuitorii lor nelegiuiți, se petreceau în cadrul cârdășiei rușinoase și degradante ce îi va stigmatiza pentru totdeauna, dar și a competiției, nefaste pentru noi, dintre marii jefuitori și opresori de popoare de atunci: imperiile otoman, rusesc și habsburgic. Rarisime au fost în istorie asemenea cazuri de hărtăneală sălbatică, când o națiune mică a ajuns să fie sfârtecată și înghițită de altele mai mari, adevărați rechini, suportând cu stoicism și dârzenie tragediile nimicitoare ce i‑au fost impuse.

Din acest unghi al destinului ce i‑a fost dat să‑i fie, istoria Basarabiei se desenează ca o mișcare ce s‑ar produce într‑un zigzag zgâlțâitor și demolator, în care au alternat fazele, când cea de satisfacție și măreție, speranță și starea normală de lucruri, când aceea a loviturilor și a disperării în fața stării anormale și nedrepte de junglă. Și toate acestea se desfășurau pe fondul general al unei pofte imperiale nemăsurate de acaparare cu brutalitate și cinism, de înrobire, în contextul unei nepăsări totale a celor mari, când, în fapt, Basarabia constituia doar o monedă de schimb în târguielile pe care aceștia și le aranjau între ei, pe seama ei.

Stăpânită inițial de către Țara Românească, de Basarabi, de unde și numele ei, Basarabia apărea la un moment dat drept ținut unguresc, pentru ca să intre apoi într‑o adevărată și periculoasă vrie, fiind ruptă și smulsă din trunchiul din care în mod organic ea făcea parte: Moldova, apoi România.

Dacă lumina vine de la Răsărit, așa cum, cu naivitate și în chip blajin, de povestitor, credea Mihail Sadoveanu, Răsăritul s‑a constituit pentru România într‑o cumplită și veșnică năpastă, ce s‑a abătut asupra ei, aproape toate relele din istoria noastră milenară venind din această direcție. Emigrația (eternul coșmar al Europei), năvălirile barbare, cum li se zicea pentru că nu aduceau civilizație și cultură, ci le distrugeau pe cele existente, au lovit firavele așezări ce se înfiripau pe teritoriul de mai târziu al țării noastre. După huni, goți, vizigoți, pecenegi ș.a., au urmat atacurile pustiitoare de peste Nistru ale hoardelor sălbatice de tătari, pentru ca, pe măsura extinderii mareei rusești, să ne inunde și să ni se înfigă în coastă, timp de secole, nu un simplu coșmar, ci spectrul dezastrului, unul veșnic amenințător pentru întreaga noastră seminție românească, conturând un destin de neinvidiat.

Atunci când Ștefan cel Mare și Sfânt, ca domn al Moldovei, își apăra glia strămoșească și neamul, precum și întreaga creștinătate împotriva incursiunilor devastatoare pe care le făceau hoardele de tătari sau respingea asediile turcești asupra cetăților sale de apărare, exista în mod neîndoielnic o singură Moldovă, ce se întindea de la Carpați până la Nistru. Cetățile din care el ducea luptele (Hotinul, Soroca, Chilia, Cetatea Albă și Tighina) nu se aflau în altă parte decât pe Nistru, hotarul de răsărit al Moldovei, și nu pe Prut, iar localitatea Lipnic (unde el i‑a învins pe tătari), dincolo de acesta. Toate erau și au rămas și acum în același loc, neclintite. Rușii n‑au ezitat să speculeze diverse situații și să inventeze tot felul de tertipuri (inclusiv Moldova socialistă, întinsă până la Carpați, cum ziceau aceștia), spre a‑și justifica răpirile. Dar, de când există omenirea, raptul (hoția, înșelăciunea și tâlhăria) a fost dezaprobat și reprimat. Niciodată nu i s‑a conferit legitimitate, indiferent cine era autorul sau țara care îl comitea și cât de nestăpânită îi era pornirea hrăpăreață (rapax) cu care își devora victimele (țările mai mici pe care le ocupa și jefuia), pentru că raptul și răpirea tot jaf rămân, și nu se poate ajunge la înnobilarea forței și a brutalității atacatorului, rușinea și infamia acestuia fiind imposibil de șters. De altfel, făcând ca ziarist o incursiune în istorie referitoare la anexarea Basarabiei, Mihai Eminescu găsea și producea probe indubitabile în ceea ce privește drepturile românești asupra acestei provincii. În legătură cu cedarea Basarabiei, el menționa și măsura condamnării la moarte luată de Turcia împotriva persoanelor vinovate de trădare în favoarea Rusiei, pentru că acestea semnaseră, prin corupție (eterna plagă), cedarea Basarabiei către Rusia, dovadă a fraudei comise (soarta unei țări depindea de apucăturile unui borfaș fără de lege, iar infracțiunea săvârșită reprezenta titlul juridic al răpirii – tâlhărie, ca în codru, dar la nivel imperial!). Pentru Eminescu, care reflecta opiniile lui I.C. Brătianu și M. Kogălniceanu din vremea Congresului de la Berlin (când la acesta se consfințea satisfacerea pretențiilor rusești asupra județelor din sudul Basarabiei), Basarabia devenise o „cestiune de existență pentru poporul român”.

Și totuși, Moldova (acea parte din România situată între Prut și Nistru, de la Cermuș la Insula Șerpilor, care a fost spintecată din trupul celeia apărată de Ștefan cel Mare) ar fi putut fi și trebuia să constituie o punte de coexistență și de înțelegere între un stat mare, Rusia (recunoscându‑i‑se multe contribuții, care în mod incontestabil îi aparțin și îl onorează, dar fără a uita fărădelegile săvârșite de el împotriva noastră) și o țară mai mică, cum a fost România, dar nu de neglijat. Obsesia panslavismului i‑a împiedicat pe ruși să înțeleagă că această zonă nu era totuna cu pustiile întinderi siberiene ale nimănui, pe care ei puseseră stăpânire, spre a fi înghițită și ea și digerată în malaxorul mamutului, ci exista aici, ca o societate constituită milenar, civilizația și trecutul ei neputând fi pur și simplu spulberate. Multe nenorociri și suferințe umane nu s‑ar mai fi produs dacă acest lucru ar fi fost înțeles. Și la fel ar fi trebuit înțeles și faptul că teroarea exercitată asupra vecinilor, răul făcut, nu se uită niciodată și nu are cum să genereze respect, admirație și prietenie, ci doar teamă, neîncredere și oroare, fiind logic că ceea ce semeni, aia culegi (ab alio expectes, alteri quod faceris).

Acest nou venit în regiune prin înghițirea altor popoare, obsedat de boala incurabilă a stăpânirii Strâmtorilor Mării Negre și de ieșirea la apele calde, ca și de scopurile panslavismului în Europa de Sud‑Est, în vreme ce noi, românii, fiind singura populație nonslavă, îi stăteam în cale, avea să ne influențeze destinul în cel mai catastrofal mod. Efectul apetitului fără margine al acestui neam de jefuitori și acaparatori a operat ca un pârjol și cancer devorator tot ceea ce îi stătea în cale, fără a ne ocoli, strivindu‑ne și rozându‑ne și pe noi timp de secole, precum o văpaie și o carie. Fagia de care era marcat acest popor, ce se remarcase încă din naștere, ab origine, prin faima jafurilor prădalnice asupra teritoriului altor popoare, împreună cu politicile sale barbare de asimilare și redefinire etnică (rusificarea cruntă), eliminarea identității etnice a popoarelor subjugate, toate acestea s‑au abătut, din nefericire, și asupra noastră. În această nestăvilită agresivitate acaparatoare rezidă originea și antagonismul de veacuri dintre insula supraviețuitoare de latini, care suntem noi, și colosul de la Răsărit, tot timpul amenințător spre a ne spulbera sau digera. Această racilă fără tămăduire (care nu este creată și nici întreținută de noi) a brăzdat în chip nefericit istoria relațiilor româno‑ruse. Țările Române, cunoscute și remarcate ca zid de apărare al creștinismului și civilizației europene în calea otomanilor, au devenit, prin vrerea soartei, spre onoarea lor, dar, din nenorocire, și pe seama suferințelor noastre, un obstacol și în calea expansiunii rusești. Ca atare, eliminarea filonului etnic românesc, care îi stătea în cale colosului rusesc constituindu‑se ca un coșmar pentru politica sa expansionistă de secole, a devenit o infamă și persistentă amprentă pe geneza și dezvoltarea relațiilor ruso‑române. Adversitatea morbidă față de noi, românii, s‑a materializat în ocuparea pământurilor românești de către armatele rusești, precum și în răpirea unor părți din acestea ori de câte ori li s‑a ivit prilejul, folosindu‑se în acest sens de orice pretext, așa cum a fost și cel al războaielor purtate cu Turcia pe teritoriul nostru. Numai împotrivirea, la un moment dat, a unor Mari Puteri ne‑a salvat ca să nu fim înghițiți în întregime și pentru totdeauna, iar statalitatea noastră să dispară în mod definitiv. Dar această obsesie ancestrală, făcând parte din fibra vecinului de la Răsărit, nu a dispărut nicicând. În acest context s‑a hotărât și soarta Basarabiei și a nordului Bucovinei (mirifice ținuturi și loc de obârșie a istoriei noastre, unde au avut loc descălecările voievozilor noștri).

Astfel, în baza Tratatului de pace de la Paris (1947), României îngenuncheate i s‑a impus, într‑un mod câinesc de brutal și cu o aroganță sovietică nestăvilită, însă și cu aprobarea nonșalantă și ipocrită a Marilor Puteri, frontiera pe Prut („în conformitate cu dispozițiile Acordului sovieto‑român din 28 iunie 1940” – în realitate un infam Ultimatum sovietic, ce va rămâne în istorie drept un stigmat jalnic pentru ei și unul fatidic pentru noi, care a reprezentat o japcă mizerabilă și nu un tratat, el având ca fundament politico‑juridic doar Pactul Ribbentrop – Molotov, acel act demolator de state și de subminare a cooperării din 23 august 1939). Faptul a reprezentat o urmare a acelei ocupări discreționare și totale a teritoriului românesc din 1941, când frontiera româno‑sovietică a revenit în fapt, și fără a urma procedurile legale specifice în relațiile dintre state, acolo unde a poftit legendarul soldat sovietic. Totodată, acel eveniment nefast a fost și o consecință a vasalizării și, în continuare, a sovietizării impuse țării noastre, procese infame în cadrul cărora diplomația, ca instrument de realizare a politicii externe a statului, era desfășurată, cu zel, de către guverne slugarnice în fața bastionului socialismului victorios, într‑un mod care excludea problematizarea ori negocierea oricărei idei despre o soartă mai bună a acelor părți din țara noastră reprezentate de Basarabia și nordul Bucovinei, făcând astfel să pară că situația lor devenise ireversibilă și pecetluită pentru totdeauna. Și totuși, timpul avea să arate că nu era să fie așa! Dar pentru asta a trebuit să mai treacă o jumătate de secol de urgie și teribile nedreptăți, așteptând să se producă evoluțiile care au avut loc în lume antrenând modificările survenite și în această parte a Europei în raportul de forțe și în alianțele existente, care au atras în cele din urmă dispariția nefastei și inumanei cortine de fier, precum și instituirea regulilor care se aplică acum relațiilor dintre state. Doar odată cu instaurarea noii ordini juridice internaționale și a democratizării relațiilor internaționale, cu implicațiile profunde survenite și în planul mentalităților, a fost posibil din nou ca o asemenea problemă, timid și cu riscuri doar gradual asumate, iar apoi treptat, dar cu persistență formulată, să poată fi ridicată cu voce tare și din ce în ce mai apăsat, cu curaj și cu determinare, spre a fi adusă în prim‑plan, direct și la nivel oficial. Astfel, minune! Ceea ce existase în formă latentă, pentru motivele ce le voi înfățișa mai jos, doar ca vis și ca speranță, dacă nu, chiar ca himeră, a devenit acum realitate!

În politica externă a României din ultima jumătate de secol, problema Basarabiei, a nordului Bucovinei și a Ținutului Herței a constituit, cu adevărat, un obiectiv fundamental și un reper, nu în mod explicit proclamat, ci profund subînțeles, instinctiv și atât de natural, încât ar fi fost imposibil de controlat ori zăgăzuit. O preocupare ce a ocupat locul esențial în ansamblul acțiunilor diplomatice românești, chiar dacă acest lucru nu a fost prea vizibil, nici ușor de depistat și nici zgomotos, ci mai curând timid, discret și cu înțelepciunea ce se impunea atunci a fi tratată această problemă. României i‑a păsat, într‑adevăr, de această parte din teritoriul strămoșesc și de populația de etnie română ce îl locuia. Problema unității naționale a fost tratată cu întreaga responsabilitate pe care o incumbă un element de o asemenea importanță, ce ține de însuși destinul națiunii române. Neformulat în mod oficial sau mai curând disimulat cu grijă, spre a nu trezi bănuielile ocupantului, acest obiectiv a subzistat, ca speranță, în subconștientul nostru de români, fiind gestionat la nivel oficial în mod riguros, cu mare atenție și răbdare, spre a nu agrava dezastrul în care eram înfundați și așa.

Veridicitatea respectivei constatări ne este confirmată, în mod irefutabil, prin dovezi clare și fără nicio ambiguitate, cum sunt, printre altele, și seria de relatări publice pe care le‑au făcut diplomații români cu privire la activitățile desfășurate de ei, arătând că, în această calitate oficială pe care o aveau, de reprezentanți ai României, au urmărit și abordat, gestionat și participat la asemenea acțiuni diplomatice ce vizau ori se refereau, într‑un fel sau altul, la problema Basarabiei.

Al doilea element ce se cuvine a fi menționat în această ordine de idei, și care datorită relevanței pe care o prezintă este luat ca paradigmă în abordarea mea, îl constituie legătura strânsă, intimă și de intercondiționare ce a existat între statutul, ca atare, de ansamblu al statului român (starea în care se afla acesta și poziția pe care o ocupa în lume, precum și raporturile sale cu alte state, în special cele cu URSS), pe de o parte, și problema Basarabiei, care reprezenta doar un segment din situația critică în care se afla România, pe de altă parte. Aceste două probleme au fost inseparabile, ele constituind un singur tot, un unicus instricabil: anume, că România a fost adusă și împinsă sub dominația URSS, făcută ca donum și sechestrată în Blocul de Est (ca zonă ocupată, apoi vasalizată și transformată după model sovietic – comunistizată), ea trebuind să aibă și să‑și dezvolte doar acele relații internaționale care conveneau și profitau Moscovei, suportând din greu sufocanta hegemonie a URSS. România era obligată să facă acea politică ce i se dicta și i se permitea, statutul ei fiind un fel de capitis deminutio, aplicat în relațiile internaționale. Și mai grav, Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herței au intrat efectiv în stăpânirea sovietică („i s‑au înapoiat” – și le‑a luat, după bunul plac în realitate), ca urmare a faptului că România fusese învinsă în războiul în care ea, ripostând la actul de agresiune săvârșit de armata sovietică asupra ei (chiar în cursul Ultimatumului de la Moscova din 1940), a încercat să‑și recupereze ceea ce‑i fusese răpit. Elementul declanșator al acestui cortegiu de situații nefericite și dezastruoase pentru România s‑a produs prin înfrângerea suferită de ea. Actul politico‑juridic prin care a fost pecetluit statutul României de stat învins, împovărat de despăgubirile ce i‑au fost impuse, un adevărat jaf, „legitimat” însă, cu acte în regulă, precum și luarea în stăpânire a acestor teritorii, l‑au constituit Convenția de armistițiu (1944) și Tratatul de pace de la Paris (1947). Nu numai soarta acestor teritorii, dar și destinul națiunii române, în totalitatea ei, au fost dictate crunt și nemilos de URSS, statul învingător, împotriva căruia țara noastră căutase în van să obțină eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Se știe doar că ultimul lucru care se mai poate face unui stat înainte de a‑l desființa este să i se rupă din teritoriu, amputându‑l și punându‑l în imposibilitatea de a reacționa, pentru că restul vine de la sine și trebuie să te aștepți la el. Așadar, ocuparea Basarabiei a constituit doar preludiul la așchierea ce urma să aibă loc. Dacă Moldova și, apoi, România nu puteau fi lichidate ca state, cel puțin li se rupea câte o parte din teritoriu, iar prin aceasta se urmărea slăbirea lor pentru a nu se putea apăra, scontând să le facă mai docile și să le poată controla în mod discreționar.

Prin urmare, toți românii au fost, în egală măsură, cei din stânga, ca și cei din dreapta Prutului, victime ale aceluiași rapt criminal, comis de către unul și același autor – Rusia, prin aceeași mișcare. O mișcare uno iactu care, din punctul de vedere al dreptului internațional, a constituit și va rămâne, ca atare, un act criminal, repetat de‑a lungul istoriei ca o urgie ce s‑a abătut asupra noastră (cu deosebire, Pactul Ribbentrop‑Molotov și Ultimatumul de la Moscova), deoarece ocuparea României, la fel ca și ruperea din teritoriul acesteia au rămas profund nelegitime și de condamnat, în ciuda faptului că prin Tratatul de pace (abuzând de forța pe care o avea, ca stat ocupant) URSS i‑a impus României, cu încălcarea cunoscutei și elementarei reguli nemo index in causa sua, un text prin care căuta să acopere nulitatea juridică a pretinsului tratat, ex trunc produsă, încercând să confere legitimitate astfel actului ilegal și imoral pe care îl săvârșise în 1940. Pe această cale URSS dorea să obțină un fel de conversiune a nelegiuirii într‑un act juridic valabil și decent, crezând în mod iluzoriu că astfel acesta va fi scăpat de vreo incriminare sau reproș ori de oprobiul public. Așadar, răul, suferințele și nedreptățile au fost comune atât pentru cei din România, cât și pentru cei din Basarabia, cu singura mențiune de făcut că, poate, represiunea din Basarabia a exercitat‑o, direct și necruțător, ocupantul rus, cu toată duritatea care îl caracterizează, în vreme ce opresiunea din țară se asigura de la distanță, prin interpuși, fiind oarecum mai atenuată. Dar, sub raportul încălcării drepturilor elementare, ale idealurilor și aspirațiilor ființei umane, al ruperii de neam, suferințele erau la fel de neîndurătoare pe ambele maluri ale Prutului.

Impactul produs prin aservirea României și luarea în stăpânire a Basarabiei a reprezentat o cruntă lovitură, ce a operat în totalitate, adică asupra ambelor părți ale țării noastre, transformându‑le în victime, la același moment fatidic și sub acțiunea aceluiași făptuitor nelegiuit. Aceasta reprezintă cea de a treia idee fundamentală a prezentei expuneri, respectiv, faptul că României i s‑a redus libertatea de acțiune, nemaiputând lua o atitudine deschisă de revendicare, una tranșantă și imediată în această problemă, decât mult mai târziu, în decursul timpului și numai ca urmare a evoluțiilor ce s‑au produs, și doar treptat și pe măsură ce își redobândea calitatea sa de stat independent și suveran, ieșind de sub obrocul rusesc.

Este de reținut, în același timp, faptul că în această cauză, a anexării Basarabiei de către Rusia, nu s‑a manifestat niciun interes și nicio reacție a comunității internaționale, nici în trecut și nici în prezent. Reîntregirea țării noastre cu Basarabia nu a figurat pe agenda cancelariilor occidentale, fie pentru că România nu a reușit ca prin încheierea Tratatului din 1920 la Conferința de Pace (neintrat în vigoare) să trezească interes și să atragă simpatie în sprijinul ei, fie pentru că niciun stat nu s‑a încumetat să încerce răbdarea URSS, și nu a vrut să riște de dragul nostru.

Îmi amintesc și acum despre o discuție pe care am avut‑o la Haga cu ambasadorul unui stat (nici nu reprezenta măcar o mare putere!) care, atunci când i‑am explicat în ce constă poziția românilor în problema Basarabiei (aspirațiile lor), mi‑a retezat‑o fără drept de replică, sentențios, spunându‑mi: „Atunci, d‑le ambasador, regret, dar România nu este pregătită să intre în UE cu asemenea probleme”. Aceasta se întâmpla în 1993, când Federația Rusă nu mai conta a fi o superputere, dar probabil că acesta era pulsul și în UE.

Prin urmare, României nu i‑a fost, desigur, indiferentă situația în care fuseseră împinse Basarabia și Bucovina de Nord, dar nu putea acționa ca atare, nici în mod direct și nici prin ricoșeu (aluzii sau alte moduri indirecte de a se referi la această problemă). A fost o vreme când nu trebuia nici măcar să se lase a se înțelege că există o asemenea pretenție, în condițiile în care România însăși se afla blocată și nu putea face nicio mișcare, nicidecum să mai aibă și revendicări teritoriale împotriva atotputernicei URSS, deoarece în joc era însăși existența ei ca stat (aflată în regim de ocupație, iar apoi subjugată de URSS, cu guvernanți‑unelte oarbe sau pro‑sovietice, cel puțin o vreme). Nu numai că nu era de conceput, dar nu exista șansa de a schița un asemenea gest, considerat necugetat, în această problemă, pentru că risca represiunea armată (vezi cazul altor foste țări socialiste – Ungaria, Cehoslovacia ș.a. – care au suferit intervențiile militare ale țărilor Tratatului de la Varșovia) și ocupația militară care ar fi spulberat și ultima fărâmă de statalitate românească, cu tot cortegiul de consecințe. O asemenea cerere era considerată un afront, un act anti‑sovietic și de încălcare a Tratatului de pace. De aceea se recurgea ușor în acea vreme la reprimare, fără niciun fel de menajamente, astfel că, orice act de contestare a dominației sovietice, inclusiv acela de a pune în discuție problema Basarabiei, era totalmente exclus (este greu de ridicat capul când te afli cu grumazul sub genunchiul tiranului).

Dar relațiile româno‑ruse s‑au caracterizat și s‑au croit, încă de la început, sub spectrul unei grave malformații, fiind născute strâmbe și neviabile, viciate de cei care aveau puterea să o facă, chiar din timpurile străvechi, când formațiunile statale incipiente ce s‑au aflat pe meleagurile noastre (mult râvnite) au fost nevoite să dea piept cu cei care năvăleau ca puhoiul peste noi, cu gândul de a ne supune sau distruge. Cursul care a urmat nu a schimbat, din păcate, această evoluție anormală a relațiilor (ocuparea și supunerea unei alte țări nu creează încredere sau prietenie). Momentele ce au urmat războiului ruso‑turc (cu soluțiile abuzive și, pe nedrept, impuse nouă prin Pacea de la San Stefano și, apoi, prin Congresul de la Berlin), când am primit mulțumiri și recunoștință, pe care de altfel le meritam din plin (a se vedea momentul Plevna), au adus bucuria restituirii Basarabiei, însă cu prețul alipirii la colosul rusesc a județelor din sudul Basarabiei, sub presiunea refuzului armatei ruse de a se retrage de pe teritoriul nostru și a amenințării cu ocuparea întregii țări. Tot astfel, și perioada interbelică s‑a caracterizat prin acțiuni de hărțuială și dușmănie, fiind marcată de refuzul părții ruse de a recunoaște Tratatul de la Paris din 1920 și alipirea Basarabiei la țara‑mamă ori de a restitui tezaurul ce ni‑l primise în depozit în 1917 și 1918 și pe care, în mod abuziv, nici acum nu ni l‑a restituit integral. Acțiunile banditești și teroriste declanșate de peste Nistru, din așa‑zisa „republică moldovenească”, ultimatumul din 1944, toate aceste acte au înveninat relațiile bilaterale, subminând încrederea, ele neputând fi reținute în niciun caz drept acte de prietenie. Or, după cum este știut, niciun asuprit nu uită pe cel care l‑a ținut sub jugul său hain, oprimându‑l. Astfel, și rușii trebuie să înțeleagă că nu se pot aștepta la prietenie și încredere din partea noastră pe fondul atâtor teribile nedreptăți și rele pe care ni le‑au făcut timp de secole. Până la urmă ține de domeniul firescului faptul că împilarea nemiloasă și barbară nu poate genera admirație și prietenie, ci teamă și ură.

Dorința de unitate națională, pusă la grea încercare și oprimată în de­cursul evenimentelor din acea vreme, a continuat, firește, să existe în străfundul inimilor noastre, ca un reflex imposibil de stăpânit ori de șters, și să constituie, mai departe, componenta esențială a idealurilor noastre. Un element înnăscut și firesc în aspirațiile noastre (ab ovo) de supraviețuire și afirmare, năzuință care trebuie să se declanșeze și să se mențină pe întregul parcurs al istoriei noastre, încă de la formarea poporului român. Această trăsătură a ființei noastre naționale a constituit o aspirație imposibil de negat, fiind mereu pusă la încercare. Poate tocmai și de aceea ea a devenit și mai intensă și nerăbdătoare, mai rezistentă și cu mai mult aplomb exprimată, fiind readusă în prim-plan în momentele de restriște, ca ceva etern și de care ne agățăm ca de ultima noastră speranță.

Cum ne aflăm în preajma Centenarului Marii Uniri, eveniment epocal pe care îl așteptăm cu entuziasm și nerăbdare, ca pe un moment de apoteoză al neamului nostru românesc, în vreme ce Basarabia și nordul Bucovinei continuă totuși să se afle rupte de trupul țării? Chiar dacă plini de speranță ne întindem mâinile unii către ceilalți peste Prut, nu putem să nu observăm, pe de altă parte, imaginea molâie și ternă, de indiferență și indecizie, a politicii noastre externe postbelice, ce s‑a proiectat peste ani și mai persistă încă și astăzi (deși mi se pare că în mod nedrept, ea justificându‑se un timp doar pentru singurul motiv că, în acele vremuri, în România exista un sistem politico‑juridic pe care nimeni nu‑l mai voia și care nu reflecta năzuințele și aspirațiile românilor). Adevărul istoric nu poate fi răsturnat doar cu dispreț, infatuare ori bunul plac al unuia sau altuia, ci ar trebui să prevaleze, în ultimă instanță, interesul fundamental al națiunii române. Mai mult, în vreme ce țara noastră face parte din structurile euro‑atlantice, legându‑și destinul de această lume a civilizației și culturii, părți din trupul teritoriului românesc se află, încă și acum, după secole de urgie, sub jugul străin înrobitor. Părți de teritoriu pe care se clocesc și de pe care se pot declanșa acțiuni aventuriere, iresponsabile, de conflict și destabilizare a României și a zonei respective, iar prin aceasta s‑ar ajunge să ni se blocheze cursul firesc în această direcție, și astfel să ni se reducă șansele unirii. O unire pentru care diplomații români din acele vremuri de grele încercări au acționat subtil, dar constant, cu o atitudine de înaltă etică profesională și ținută demnă, cu ardoare și devotament nețărmurit față de țara lor, și nu față de cercurile celor ce s‑au perindat la conducerea treburilor de stat, rămânând totuși neclintiți în simțămintele preluate de la strămoșii lor (sed magis amica veritas), indiferent de regimul politic prin care trecea țara sau de clica de guvernanți. Din această poziție ei au apărat cu strășnicie și au promovat astfel interesele tuturor românilor, care rămân veșnice, și nu pe cele ale unor grupări politice egoiste. Pentru toate aceste elemente de fapt și considerente apreciate de mine ca pertinente și de înaltă moralitate, precum și pentru aceea că, mai presus de toate, adevărul trebuie să prevaleze oricum și în orice împrejurare, la baza convingerilor mele se regăsește credința că românii au dreptul la triumful adevărului și la restituirea a ceea ce li se cuvine (fiecăruia, după ceea ce i se cuvine – redde Caesari quae Caesaris et quae sunt dei, deo).

Este elementar de reținut faptul că trecutul și viitorul constituie, în mod indiscutabil, două noțiuni corelative. Una se cere pe alta și doar așa, împreună, capătă sens fiecare dintre ele. Pe cale de consecință, o scrutare a trecutului fără a‑l fi legat de viitor se reduce la o simplă futilitate și pierdere de vreme, iar conceperea unui viitor fără cunoașterea trecutului ori ignorarea învățămintelor pe care acesta le oferă apare ca o pură aventură, o nechibzuință. Rememorând trecutul și situațiile prin care am trecut, ne înarmăm cu învățămintele trase din ce a fost și ce am suferit, astfel încât să putem să ne mobilizăm, fiind mai înțelepți și maturi, mai motivați pentru viitorul ce ni‑l dorim a ni‑l construi. În lumina acestei elementare judecăți, n‑aș fi putut parcurge istoria României, împreună cu paginile ce privesc soarta tragică a Basarabiei, fără să‑mi pun acea întrebarea fundamentală pentru destinul țării noastre, în al cărei răspuns să încerc formularea câtorva idei: există sau nu șanse ca noi, toți românii, inclusiv basarabenii, să fim din nou la un loc? Este întrebarea ce mi‑o pun tocmai în perspectiva Centenarului Unirii. De aici mai departe se ridică și alte întrebări. Va mai interesa și avea sens în urma integrării în UE o asemenea aniversare? Are România șanse de afirmare în viitor? Se află ea pe drumul cel mai bun sau trebuie să se corecteze anumite lucruri? Așadar, din perspectiva acestor probleme conexe contextului actual, ajungem să ne întrebăm în mod firesc: Basarabia, pe când?

Este de notat faptul că, în mod tradițional, în trecut, ca și în prezent, România a fost și rămâne o țară ospitalieră. Aceasta este imaginea pe care țara noastră o are în lume, pe care o merită și cu care ne mândrim cu toții, chiar dacă ne costă. Românii sunt prietenoși și oameni de suflet. Dovada irefutabilă în acest sens o constituie prezența însăși a numeroaselor comunități de alte etnii decât cea românească, dar care s‑au integrat în decursul istoriei în țara noastră, ele conviețuind în armonie cu românii. Admiterea lor în România, ca și rămânerea și supraviețuirea acestora într‑o colectivitate majoritar românească nu ar fi fost de conceput într‑o altfel de situație. Câte alte țări din lume, inclusiv dintre cele mai dezvoltate și cu un grad de civilizație notabil, oferă, așa cum o face România, un asemenea regim de drepturi și libertăți? Nu numai că cetățenii români de altă etnie au aceleași drepturi ca și populația noastră majoritară reprezentată de etnicii români, dar ei se bucură de un regim care poate că depășește ceea ce li se cuvine lor în mod special (beneficiază de o discriminare pozitivă). Spre exemplu, etnicii maghiari au participat, cu o singură excepție, în toate guvernările din România în anii care s‑au scurs după evenimentele din 1989. În ce țări din lume cetățenii proprii de altă etnie decât cea majoritară au reprezentanți în Parlament, doar pe motiv că sunt de o altă etnie, așa cum este prevăzut în Constituția noastră (art. 62, alin. (2))? În câte alte țări regimul de drepturi acordate străinilor este convergent cu o asemenea strictețe ca în România cu drepturile fundamentale ale omului, așa cum sunt acestea statuate prin reglementările internaționale la care respectivele țări sunt parte, așa cum este și cazul țării noastre?
Așadar, fiind constituiți într‑o singură entitate statală, fie ea ca stat unitar, cu o largă descentralizare și autonomie locală, așa cum se conturează tendința generală în lume impusă sub presiunea globalizării, fie ca stat federal, spre a ține seama de realitățile noastre, România poate fi a noastră, a tuturor cetățenilor români, a celor de etnie română, dar și a celor de altă etnie din România. Nu există motive de teamă sau de reținere pentru ca cetățenii Republicii Moldova, etnici români sau de altă etnie, să conlocuiască într‑o țară cu o populație majoritară care, în ambele cazuri, este tot una română, dat fiind că și la noi există deja și alte minorități, precum și cadrul legal adecvat unei bune conviețuiri. Dacă ne întâlnim cu minoritarii reprezentați de Basarabia la UE putem face același lucru și direct, în cadrul aceluiași stat. Există la noi, ca atare, reglementări și practici la nivelul cel mai evoluat din lume, precum și o remarcabilă cultură a înțelegerii și toleranței formate în decursul timpului, o veritabilă tradiție. Aceste persoane vor beneficia, în același timp, de avantajele pe care o societate cu o economie mai puternică și cu posibilități multiple de afirmare în lume le poate oferi. Este o șansă care li se oferă în condițiile în care regimul de protecție acordat membrilor unei minorități etnice în România se află în continuă promovare, ținând seama de standardele internaționale.

Visul unei Europe unite în epoca globalizării și perspectiva ce s‑a deschis pentru soluționarea problemelor la nivel interstatal în cadrul unei uniuni de state cu valori comune, precum UE, se constituie într‑un argument în plus în favoarea unirii noastre, a tuturor românilor, dar și un context ideal spre a ajunge la realizarea acestui deziderat.

Fiind vorba de reîntregire și nu de o simplă unire, prin urmare de o revenire la normal și la ceea ce era legitim să existe, termenul de realizare a acesteia a fost ieri, adică trebuia să se fi întâmplat deja, în virtutea principiului de logică „cessante causa, cessat effectum”, odată ce blocajul (ocupația rusească de două secole) a încetat. Astfel, trebuia ca în 1990, la proclamarea independenței Republicii Moldova, frontiera de pe Prut să dispară în mod automat, așa cum de altfel ne‑au propus și basarabenii. Pentru înfăptuirea mărețului act al unirii guvernatorilor noștri le revenea o obligație sacră, și nu una de rutină. Ei ar fi fost onorați dacă se arătau a fi în stare a‑l înfăptui, pentru că de aceea au fost aleși în fruntea țării, ca să vadă de destinul neamului nostru. Reîntregirea reprezenta o componentă a acestuia. Ei erau obligați să înfăptuiască idealul, ori cel puțin să fi acționat și nu să‑l zădărnicească ori să‑l temporizeze, punându‑l în pericol. Condiționarea de așteptările scontate sau de alte asemenea circumstanțe, atunci când este vorba de un imperativ ca acesta, sub pretextul găsirii momentului oportun, nu poate rezista în calea destinului nostru și este de neiertat.

Astfel, este de notat, cu regret și îngrijorare, faptul, explicabil într‑un fel, dar în niciun caz și de acceptat ca, după un sfert de veac de coexistență a celor două state românești situate pe cele două maluri ale Prutului, România și Republica Moldova, între care se află divizată o populație de același neam, să nu se fi realizat încă unirea într‑un singur stat ori ca măcar relațiile lor să nu se fi sudat într‑o asemenea măsură încât să conducă la unire. Generații de‑a rândul au tot sperat că va veni un asemenea moment, dar în zadar. Mai marii României nu se cutremură ori nu le este jenă la gândul că nici atunci când a dispărut obstacolul nu au fost în stare să realizeze unirea? Mai așteptăm, cât? Până ce revin rușii la Prut? Guvernanții din cele două state sunt răspunzători pentru această tergiversare, prin inactivitatea și nepăsarea lor. Sau poate că nici nu au vrut unirea ori mai au vreo rezervă? Ori poate că nu au primit dezlegarea de a o face? Oricum ar fi, ei datorează explicații pentru că nu și‑au onorat această obligație. Ei nu știu că judecata supemă se face în fața națiunii și nu în diversele cancelarii sau cercuri din afara țării? Așa au procedat nemții? Dar ce fac și rușii în Crimeea, când au riscat chiar și războiul?

Nu putem să nu observăm, în același timp, faptul că în relațiile româno‑moldovene nu există acea atmosferă frățească, specifică celor care țin de același neam. Că aceste relații se află încă, la un nivel modest, plat, fără vlagă și că anvergura așteptată în cazul unui asemenea măreț proiect, conținutul și ritmul de dezvoltare al acestora nu ne indică perspectiva clară a unei soluții în direcția unirii. Relațiile existente apar ca ceva obișnuit între două state oarecare, cu alură de anonimat, fără a spune ceva semnificativ. Ele nu sunt vii, ci lipsite de dinamism. Pare că duc nicăieri, fiind vorba doar de o coexistență pașnică, așa cum se întâmplă între vecini rezonabili, fără conflicte între ei. Ajutorul ce i se acordă Basarabiei, departe de a fi unul care să imprime acea direcție necesară pe care o presupune unirea, nu are consistență notabilă și nu este de natură a produce impactul necesar spre a imprima acea evoluție a raporturilor care să ducă la unire. România nu are voie să nu includă, printre priorități, un sprijin substanțial pentru Basarabia, care să fie de prim rang. Chiar și la nivel de concepție se observă tendința de așteptare sau tergiversare (până când? cum?) și nu o atitudine incisivă, dinamizantă, un plan de măsuri care să conducă la atingerea obiectivului final al reîntregirii. Ideea că ar trebui să așteptăm ca Basarabia să intre mai întâi în UE este o aberație care tinde să lase în aer unirea, condiționând‑o nefiresc de primirea acesteia în UE, fără a ține seama de faptul că criteriile de admitere în UE sunt diferite de cele ale unirii și nu e nevoie ca Basarabia să le îndeplinească pentru ca românii să fie toți laolaltă. O asemenea abordare ne‑ar putea duce la calendele grecești, constituind un subterfugiu iresponsabil. În UE sau în afara acesteia dreptul românilor de a fi împreună este așa de legitim, încât nu ni‑l poate cenzura nici măcar Uniunea Europeană. Pretextele invocate pentru amânarea unirii întotdeauna ascund ceva, fiind suspecte, dar nu aș vrea să continui această idee. Ceea ce vreau să subliniez, însă, este că lipsește acel caracter militant la nivel statal pentru realizarea unirii, care apare mai curând sporadic și timid, lăsând impresia că niciunul dintre cele două state românești nu ar vrea să‑l împieteze pe celălalt. Dar la fel se întâmplă și în planul comunicării publice curente, unde idealul unirii a ajuns să treacă drept un fapt obișnuit, entuziasmul inițial nemaifiind insistent și concludent, ci oarecum banal, lipsindu‑i caracterul programatic care l‑ar face să fie o preocupare care să‑i însuflețească pe români. Nici măcar partidele politice nu au în programul lor asemenea obiective și, în tot cazul, nu se arată a fi preocupate cu adevărat în acest sens.

Dacă este să spunem adevărul, cu sinceritate deplină și responsabilitate față de națiune, trebuie să se recunoască faptul că atitudinea conducerii României după 1989 față de Republica Moldova nu corespunde celeia așteptate, proprie unui scop național. Nu este acea atitudine care ar trebui să existe în cazul unei țări ce are, într‑adevăr, intenția de realizare a dezideratului unității naționale. Relațiile existente nu sunt de genul și la nivelul acelor relații ce sunt specifice în cazul unor componente ale aceleiași națiuni care au de gând să se unească (a se vedea exemplul RFG și RDG). Or, relațiile cu Moldova ar trebui să fie mult mai viguroase și substanțiale decât cele pe care România le are cu oricare altă țară din lume și din UE, deoarece este vorba de relații frățești. Pretinzând că respectă regulile ce se aplică în relațiile dintre două state (cum ar fi, spre exemplu, relațiile României cu oricare alt stat), România evită să se implice efectiv și pieptiș în măsuri explicite de promovare a tendinței care să aducă Moldova mai aproape de România. Nu ni s‑a arătat niciun plan de țară și niciun set de acțiuni întreprinse de România pentru unirea celor două state românești. Nici la intrarea noastră în UE România nu s‑a manifestat în acest sens, spre a include prevederi de care să poată beneficia și Moldova, strădania negociatorului nostru constând mai curând în aceea de a demonstra neimplicarea României în această problemă. În demersul reîntregirii unui neam nu își au locul egoismul, o prudență căutată dinadins sau avantajele de ordin economic, ci trebuie să se țină seama de comandamentul realizării acestui act care până la urmă ține de destinul neamului însuși. Este o situație care ne pune pe gânduri, iar ignorarea Basarabiei sau ținerea ei la distanță poate sugera pretexte sau incita chiar la tendințe centrifuge și în cazul altor provincii românești. În afara unor declarații oficiale, în care nu se spune mai mult decât ceea ce se cuvine în relațiile obișnuite dintre două state, prin urmare aproape anodine, România nu a făcut mai mult care să se vadă și să stimuleze tendințele unioniste și să atenționeze opinia publică despre faptul că există o problemă de reîntregire. România nu a internaționalizat această problemă. România nu are investiții în Moldova, în vreme ce capitalul rusesc controlează economia basarabeană. Ajutoarele românești sunt firave și nu au impactul scontat. Pe de altă parte, nici în rândul populației din Republica Moldova nu există acțiuni unioniste, de amploare, cu impact asupra opiniei publice mondiale, care să aducă în actualitate o asemenea aspirație. Cu toate acestea, România este cea dintâi care trebuie să facă eforturi și să conducă o astfel de acțiune. România ar trebui să iasă în lume alături de Republica Moldova, prin parteneriate de fiecare dată, ca un singur tot, să acționeze în permanență, fără ezitare, ca o unitate (inclusiv să aibă ca mod de lucru obișnuit ședințe de guvern comune, ori o prezență constantă și asumată oficial care să încurajeze opinia publică moldovenească spre unirea cu România). O asemenea conduită ar pregăti opinia publică mondială, arătând că există o problemă de unificare a unei națiuni și că aceasta așteaptă să fie rezolvată. Ar trebui să învățăm din ce au făcut în această privință RFG față de RDG și să nu uităm că toți românii s‑au angajat în 1941 cu entuziasm la riscurile și sacrificiile pe care le implica războiul spre a elibera Basarabia răpită de ruși. Românii au plătit pentru aceasta, atât cei de pe front, cât și cei din țară, și ignorarea lor constituie un afront național impardonabil. Pentru acei români care ezită sau fac evaluări asupra costurilor pe care le‑ar antrena alipirea Basarabiei la România, care din cauza subdezvoltării s‑ar afla în sărăcie, le răspund tranșant că idealurile naționale nu se târguiesc ca la piață și nici nu sunt condiționate de considerente care țin de mercantilism. Reîntregirea unei țări nu poate fi adusă la nivelul unei afaceri comerciale. Unitatea națională ține de veșnicia neamului românesc, constituind un imperativ ce ni se impune, în chip necondiționat și imediat. Ea nu se poate regăsi în târguieli și în tot felul de tărăgănări. Idealul național nu este evaluat pecuniar și nu constituie o marfă spre a fi cumpărată, ci este un țel măreț pentru care, la nevoie, se fac chiar sacrificii. Pe de altă parte, este bine să ne reamintim faptul că România a rămas datoare față de acești năpăstuiți care au fost sacrificați la ultimatumul din 1940, atunci când cei care guvernau țara i‑au făcut cadou rușilor din lașitate și egoism, precum și pentru comoditatea pe care și‑au asigurat‑o astfel pentru încă un an. Existența națiunii este mai presus de meschinăriile mărunte.

Totodată, ar fi incorect însă să omit din această prezentare și atitudinea fraților noștri. Mă limitez la a menționa doar faptul că în cursul celor două runde de negocieri pe care le‑am purtat cu o delegație a MAE din Republica Moldova (la București și Chișinău, în 1995‑1996) pentru încheierea unui tratat de bază, denumit de noi ca fiind de frățietate, iar de ei ca fiind de prietenie, cum foarte bine ar fi putut fi unul cu Paraguay sau orice alt stat decât România, s‑a evidențiat că ei aveau o cu totul altă viziune, iar filosofia lor nu părea să coincidă cu a noastră. M‑am convins de acest lucru când invocau Pactul Ribbentrop – Molotov, pe care noi îl condamnasem, spre a‑și fundamenta statalitatea (certificatul de naștere ca stat), precum și blocarea lor cu Tiraspolul (unde ar trebui o altă gândire). Atunci am rămas cu impresia că Tiraspolul era folosit ca un pretext spre a arăta că există o situație imposibil de depășit. Pe cale de consecință, cred că în diplomația basarabeană există multă inerție, iar influența Moscovei încă nu a dispărut.

Unirea constituie o deviză și o speranță pe care o purtăm în suflet toți românii. Dacă ne apropiem astăzi tot mai mult de străini, inclusiv de cei din Asia, ne omogenizăm cu cei din Țările Baltice și cu statele membre UE, de ce ar trebui să fim altfel față de basarabeni? Este evident că realizarea unirii nu se poate face și fără o decizie a basarabenilor (români și de altă etnie) în acest sens, neexistând alternativă la soluția democratică. Ei trebuie să arate că doresc acest lucru și, totodată, au dreptul să știe și cum privim noi acest act, pentru a putea să vadă ce perspectivă vor avea dincolo de promisiuni.

Reîntregirea este un act de onoare și de mare responsabilitate națională, și nu cred că un român, oricare ar fi el, ar putea gândi altfel. Să demonstrăm faptul că suntem vrednici de o asemenea realizare. Pentru atingerea acestui țel măreț sunt necesare măsuri concrete și un spirit militant, exprimat la nivel instituțional și cultivat în rândul populației. Reîntregirea țării, prin unirea Basarabiei cu România, face parte în mod obligatoriu din actul de salvare al națiunii române, și aceasta trebuie să fie scopul fundamental și unica alternativă a politicii noastre naționale.

În sfârșit, Centenarul Marii Uniri va constitui, în 2018, prilejul de a sărbători aniversarea acelui eveniment epocal al tuturor românilor, după momentele înălțătoare, de extaz și mari speranțe, dar și după tragice încercări, totodată de dușmănie și suferință, la care românii au fost supuși și prin care au trecut. Cinstirea celor care au înfăptuit România Mare, ca și a acelora care și‑au dăruit viața, sacrificându‑se pentru reîntregirea neamului nostru, pentru păstrarea identității naționale și a vetrei strămoșești, pentru apărarea și recuperarea teritoriilor ce ni s‑au luat, reprezintă o poruncă a cerului și a destinului nostru care nu se discută.

Se cuvine, așadar, să dăm acestui moment cinstirea noastră din toată inima și în adâncă reculegere. Trebuie să întâmpinăm această mare sărbătoare a neamului, Marea Unire, cu profundă pioșenie, respect și venerație, angajându‑ne în memoria acestor mari eroi, ad maiorem dei gloriam, să nu renunțăm la ceea ce au visat și au înfăptuit ei, prin luptă și jertfă, și să ne asumăm cu hotărâre porunca sacră pentru noi și urmașii noștri de a păstra neclintit idealul național, pentru că, până la urmă, totuși, – dum spiro, spero, vom învinge.

Total 3 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*