Punctul Critic » Fondul şi forma » Ambasador Constantin Vlad: Două linii paralele: Agenda Europei Comunitare şi Agenda României

Ambasador Constantin Vlad: Două linii paralele: Agenda Europei Comunitare şi Agenda României

După Roma şi declanşarea Brexit‑ului, Europa şi‑a pierdut liniştea. E vorba despre Europa comunitară şi de partea ei rebelă de peste Canalul Mâncii. La Bruxelles, la Londra, în capitalele celor mai multe dintre statele membre ale Uniunii Europene se discută, se examinează, se elaborează puncte de vedere şi se formulează poziţii, se imaginează negocieri şi se negociază. La vedere, dar nu mai puţin în spatele uşilor închise. Unde se pregătesc multe. Inclusiv ceva cuţite lungi – ca să fie la îndemână, ca „argumente” în târguieli. Febra primilor paşi făcuţi în divorţul Marii Britanii de Clubul comunitar şi cea post‑romană, într‑o combinaţie sui generis, atinge cote ridicate.

Acest divorţ, cu partajul inerent, va dura ani. Dar Uniunea Europeană în siajul Romei are termene scurte şi precise. Summit‑ul din capitala Italiei s‑a rezumat la o declaraţie generală, rezultat al unor compromisuri menite să mulţumească pe toată lumea. Şi să justifice „fotografia de familie”, zâmbetele, strângerile de mână şi îmbrăţişerile de faţadă. Optimiştii, inclusiv cei de la Bucureşti, bat multă monedă pe faptul că Declaraţia nu vorbeşte de o Europă cu două viteze sau a unor cercuri‑orbite diferite faţă de „nucleu”. Aceasta, în ciuda evidenţei că formula „o Europa ce se mişcă în ritmuri şi cu intensităţi diferite” înseamnă nimic altceva decât acelaşi lucru. Iar scadenţa adevăratelor hotărâri este aproape: septembrie acest an. Atunci, atotputernicii de la Bruxelles, fără legitimitate democratică, dar cu mandatul (nedeclarat) al marilor puteri comunitare (citeşte: Germania şi statele care îi ţin trena, în frunte cu Franţa) vor da citire verdictului în ceea ce priveşte viitorul Uniunii. În formularea acelui verdict se vor găsi, privilegiat, vederile şi interesele „Centrului”. Îşi vor afla un loc şi ceva doleanţe ale „periferiilor”, dacă acestea vor avea idei şi vor crea aglutinări de puteri capabile să le facă nu numai auzite, ci şi ascultate, adică acceptate prin impunere.

Iată Prioritatea Zero pe Continentul comunitar. Ea se regăseşte pe primul loc sau între primele locuri pe agenda tuturor. A cancelariilor, a dregătorilor statului – de la cei situaţi pe cele mai înalte poziţii, până la slujbaşii de rând. A lumii politice – cu partide aflate în faţa unor scadenţe electorale sau angajate în obişnuitele jocuri politice fără miză imediată. A comunităţii de afaceri, a Europei muncitoare (fie că este vorba de „gulerele albe” sau de cele „albastre”); în mare măsură – a mass media şi, din când în când, a societăţii civile.

Găsim, oare, aceeaşi Prioritate Zero şi în România? Nu, nicidecum, nu. Despre ceea ce s‑a discutat cu adevărat la Roma, românii ştiu mai nimic. Câteva declaraţii ocazionale, în mare măsură sibilinice, cu aluzii transparente sau subliminale privind rolul României („aflată într‑o zi bună”) în obţinerea consensului privind formula sacrosanctă „ritmuri şi intensităţi diferite” – cam asta e tot ceea ce au aflat oficial. Mai mult, românii n‑au habar ce se pregăteşte în ceea ce priveşte poziţiile pe care Ţara le va promova în toamnă (şi până atunci). Nu ştiu ce se lucrează în „laboratoare” (birocratice sau nu) în această privinţă. Din câte află prin presă, au loc dezbateri în diferite forumuri. Unii oameni politici fac declaraţii care seamănă mai mult a doleanţe, oricum neangajante pentru cineva. Unii ziarişti mai aduc aminte din când în când de subiect. La fel, alţii dintre abonaţii talk‑show‑urilor. Dar astfel de manifestări, ignorate de marele public, rămân disparate pentru cei interesaţi, nu se leagă şi, cu atât mai puţin, nu au nici un efect cumulativ în ceea ce priveşte eventualele idei valoroase enunţate. Poate cineva să considere că toate acestea ţin de o mare, veritabilă dezbatere naţională a unei teme de importanţă cardinală pentru noi toţi, pentru viitorul Ţării? Cred că subiectul e prea serios pentru a ne ţine de glume sau de farse.

Nu, „NOI” avem propria noastră agendă.

De ani de zile, această agendă este dominată de lupta anti‑corupţie. Fără nici o îndoială, această luptă este absolut necesară şi trebuie desfăşurată cu toată hotărârea. Sub condiţia însă de a fi purtată spre „toate azimuturile”, adica să nu fie selectivă, să nu ducă la distorsiuni în viaţa politică a Ţării şi să încalce echilibrul între puterile statului, să nu fie un pretext pentru persecutarea şi eliminarea adversarilor politici. Are lupta împotriva corupţiei legătură cu calitatea României de membră a Clubului european? Desigur, şi una de substanţă. Dar această luptă nu ţine loc de Strategie de dezvoltare naţională, de Proiect de Ţară etc. Cu atât mai mult, această luptă nu poate deveni justificare pentru ponegrirea Ţării la Bruxelles – devenit pentru unii un fel de nouă Înaltă Poartă. Reiau întrebarea de mai sus, într‑o altă perspectivă: are lupta împotriva corupţiei legătură directă cu actuala agendă a Uniunii Europene? Categoric nu, nici una.

Nu corupţia din statele membre preocupă acum şi în perspectiva deciziilor din septembrie Uniunea Europeană în întregul ei şi majoritatea statelor membre. Ci, starea actuală şi viitorul Uniunii. Clubul comunitar nu este în cea mai bună formă, pentru a mă exprima politicos. Între altele, Uniunea cunoaşte în interiorul său diferenţieri de putere şi de interese; în consecinţă, în funcţionarea ei apar manifestări ale politicii de putere, care se conjugă cu tendinţe autoritariste ale birocraţiei de la Bruxelles. Până unde vor ajunge aceste manifestări în ceea ce se pregăteşte pentru toamna anului curent? Vor forţa „cei mari” lucrurile – de pildă, umblând la sistemele de vot în diferitele structuri comunitare, riscând răsvrătirea periferiei din Est şi a celei din Sudul mediteranean? Sau vor promova formule care să modifice perfid, „din mers” prevederi substanţiale ale Tratatelor de până acum – stratagemă ieftină, în fapt, menită să menţină o unitate în care sunt interesaţi înainte de toate ei, „cei mari”?

Deci, pe fond, nu există vreo legătură între lupta împotriva corupţiei şi actuala Agendă Europeană. Dar, în ceea ce priveşte România, apare o anumită conexiune, ca efect pervers generat de modul cum Bucureştiul a prezentat situaţia din Ţară. Când mă refer la Bucureşti, am în vedere unele instituţii fundamentale ale statului, reprezentanţi ai puterii, inclusiv la cel mai înalt nivel, care au creat la Bruxelles şi în alte părţi ale lumii imaginea că România este ţara europeană cea mai coruptă, că ceea ce constituie clasa politică, profund coruptă, trebuie reformată înainte de toate prin mijloace punitive, etc., etc. Desigur, aşa cum arătam mai înainte, există corupţie în România, dar şi luptă împotriva acesteia. Dacă cei care reprezintă Ţara ar lăsa să vorbească faptele, adică măsurile anticorupţie, imaginea României în străinătate ar fi una corectă şi atitudinea statului faţă de corupţie înţeleasă ca atare. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. Felul în care se prezintă fenomenul corupţie duce la distorsionarea situaţiei reale şi este, în fapt, un mod de a ascunde abuzurile şi ilegalităţile comise de unele instituţii şi reprezentanţi ai puterii judecătoreşti, de a escamota faptul că lupta împotriva corupţiei a devenit un instrument de reducere la tăcere a adversarilor politici, pe seama unor interese fundamentale ale statului român şi în dauna acestor interese. Cel mai grav este că, în felul acesta, România a ajuns un fel de paria între statele Uniunii, ceea ce o descalifică în calitate de partener al celorlalte state membre în căutările atât de necesare pentru formule viabile, convenabile tuturor, de dezvoltare a Europei comunitare. Iată ce aveam în vedere când afirmam că, din păcate, există un efect pervers pentru România al luptei împotriva corupţiei, raportată la actuala Agendă Europeană.

În aceste zile, se pare că, alături de lupta împotriva corupţiei, pe Agenda noastră naţională se înscrie problematica privind relaţiile dintre majoritate şi minoritate într‑o societate democratică. Am în vedere Conferinţa Internaţională organizată la Cotroceni, cu participări din partea Consiliului Europei, Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Comisiei de la Veneţia, precum şi a unui număr apreciabil de specialişti din mai multe ţări.

Înţeleg că tema respectivă se află în atenţia Consiliului Europei şi a instituţiilor înrudite. Deduc, de aici, că ea prezintă interes din perspectiva Consiliului Europei la nivelul întregului continent. Şi, desigur, interesul României pentru temă e absolut firesc, ea înseşi membră a Consiliului Europei. Interes exprimat prin prezenţa Preşedintelui României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei din ianuarie a.c., iar acum prin găzduirea unei importante manifestări internaţionale pe acelaşi subiect.
De ce, atunci, mă opresc asupra acestei probleme?

Mai întâi, pentru că preocuparea pentru un aspect sau altul privind democraţia se manifestă la nivelul conducerii Ţării în condiţii când aceeaşi conducere nu arată nici o apetenţă pentru Agenda actuală a Uniunii Europene. Adică, în condiţii când instituţia care întruchipează cel mai înalt grad de legitimate naţională tace, nu dă un impuls puternic, susţinut pentru o dezbatere la nivel naţional a întregii problematici care constituie în prezent prioritate Zero pentru Europa Comunitară.

În al doilea rând, pentru că preocupările actuale ale Spaţiului Comunitar şi, respectiv, ale Consiliului Europei sunt complet diferite. Consiliul Europei, cu propria Agendă, nu are nici o cădere să examineze şi să emită opinii privind procesele în desfăşurare în Uniunea Europeană, problemele ce preocupă Uniunea şi soluţiile ce se vor da acestora. De aceea, nici în discuţiile de peste vară, nici în hotărârile ce se vor adopta în toamnă Consiliul Europei nu este implicat în nici un fel. La rândul ei, Uniunea Europeană nu manifestă nici un interes şi nu exprimă nici o preocupare privind condiţia democraţiei pe Continent, în alte state decât propriii membri. În septembrie se vor lua hotărâri care nu privesc democraţia în Europa, ca întreg, ci destinul Europei Comunitare.

În al treilea rând, pentru că (judecând după lecturile mele despre Conferinţa menţionată, desigur incomplete, totuşi, după părerea mea, semnificative), lucrările au înclinat să pledeze pentru un fel de protecţie pentru minoritate, inferioară ca statut în sistemul puterii, faţă de o majoritate prin definiţie arogantă, intolerantă, oricând predispusă la excese şi abuzuri. S‑a susţinut că minoritatea este sursa succesiunii la guvernare, că ea aduce inovaţia în viaţa politică, etc.,etc. Unele dintre asemenea susţineri sunt, pur şi simplu, eronate. De obicei, o majoritate vine la putere, adusă de valul democratic, pentru a schimba ceva în societate, capitalizând nemulţumirea unor mase critice faţă de guvernarea anterioară. Chiar în calitate de majoritate, îndeplinind mandatul popular, majoritatea e un factor de schimbare, de inovaţie în realitatea politică. În fond, esenţial în democraţie nu este natura relaţiilor dintre majoritate şi minoritate, ci dinamica acestora, care înseamnă nimic altceva decât succesiunea la putere a diferitelor forţe politice, funcţie, în prima şi ultima instanţă, de starea de spirit a electoratului – electorat ce reprezintă unica sursă de legitimitate. Apoi, după cum mi‑am dat seama din lectura mea, nu s‑a vorbit şi despre necesitatea ca minoritatea să‑şi recunoască şi accepte condiţia temporară, să se adapteze la jocul politic pornind de la această condiţie, să se limiteze strict la mijloacele legale în acest joc politic şi în exercitarea funcţiei de opoziţie împotriva eventualelor derapaje ale majoritaţii aflate la putere. În genere, această grijă afişată ostentativ faţă de condiţia minorităţii mi se pare exagerată. Să nu uităm că viaţa politică nu are drept actori domnişoare sclifosite de pension, că politica este un domeniu de continuă competiţie, în care se confruntă de multe ori interese greu de conciliat, când partenerii sunt adversari, iar pasiunile se dezlănţuie uşor şi sunt cu greu menţinute în limitele obişnuite ale raporturilor dintre oameni.

În sfârşit, în al patrulea rând, pentru că, judecând după anumite realităţi româneşti din ultimii ani, existau şi persistă premize ca România să promoveze anumite poziţii partizane în problemele legate de raporturile majorităţii politice cu minoritatea. Mă refer la faptul că România a fost ţara în care s‑a clamat despre „tirania majorităţii” şi s‑a mers până acolo în care s‑au făcut încercări ‑ unele reuşite ‑ de a anula, prin mijloace nedemocratice, mandatul legitim, primit prin vot, de către majoritatea politică de a guverna Ţara.

Astfel, sub regimul Băsescu, ori de câte ori majoritatea politică nu a fost din aceiaşi „tabără” cu şeful statului, de la cel mai înalt nivel s‑a acţionat, nu de puţine ori forţând Constituţia (reamintesc în acest sens că Traian Băsescu a fost suspendat în două rânduri tocmai pentru încălcări ale Constituţiei, a doua oară fiind chiar demis prin Referendum, salvat însă în ultimă instanţă, printr‑un subterfugiu, de către Curtea Constituţională), pentru ca majoritatea să fie împiedicată să‑şi exercite prerogativele guvernamentale. Acest lucru a fost posibil întrucât, din iniţiativa şi prin influenţa hotărâtoare a şefului statului, s‑a produs o gravă distorsiune în sistemul politic prin exacerbarea rolului şi puterii serviciilor de informaţii, prin numirea unor oameni aserviţi faţă de Preşedinte în fruntea unor instituţii.cheie ale statului: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Curtea Constituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Procuratura Generală, Direcţia Naţională Anticorupţie. Subordonându‑şi prin executanţi docili asemenea instituţii şi acţionând dincolo de lege, Traian Băsescu a contribuit din plin la subminarea şi, în final, la destrămarea unei majorităţi puternice cum a fost Uniunea Social‑Liberală (USL). Ca să nu reamintesc modul cum a folosit aceleaşi pârghii de putere pentru a se răfui cu adversari redutabili din mediul politic, de afaceri, din mass media, unii dintre aceştia executând ani grei de închisoare.

Este de remarcat că, până acum, în mandatul său, Klaus Iohannis a manifestat aceiaşi fobie agresivă şi obsesivă faţă de orice majoritate care nu‑i este alături în politică. Se ştie bine că a declarat de la bun început că vrea un guvern „al său” (citeşte: indiferent de rezultatul procesului electoral). Pentru atingerea acestui obiectiv s‑a folosit de aceleaşi pârghii de putere, moştenite de la Traian Băsescu. Cu o inovaţie fundamentală, însă: apelul la Stradă. Reamintesc că, după tragedia de la Clubul Colectiv, câteva zeci de mii de persoane au ieşit pe străzile Bucureştiului şi a altor oraşe cerând plecarea Guvernului, deşi era imposibil de stabilit vreo răspundere directă a Executivului în provocarea dramelor umane care, atunci, în mod firesc, au generat o vie emoţie în ţară. Desigur că, în acea stare de emoţie, contactele prin reţelele de socializare au avut un rol în mobilizarea multor participanţi, mai ales tineri, la manifestaţie. Dar, fără nici o îndoială, creierul, arhitectul, managerul acelei demonstraţii au fost Serviciul Român de Informaţii şi alte structuri de forţă. În faţa unor astfel de presiuni, Guvernul a cedat. S‑a creat astfel o modalitate de a înlătura o majoritate venită la putere în mod democratic, perfect legitimă, prin mijloace străine spiritului, literei şi experienţei guvernării democratice. Şi, în anumite cercuri, s‑a crezut că s‑a marcat un precedent. A urmat, prin intervenţia directă a şefului statului, guvernarea tehnocrată – adevărată calamitate pentru România. După alegerile parlamentare din decembrie 2016, pierdute în mod lamentabil de „Partidul Preşedintelui”: PNL. Acelaşi şef de stat şi‑a arătat public adversitatea faţă de noua majoritate: Coaliţia PSD‑ALDE. A făcut tot ceea ce i‑a stat în putinţă pentru a sparge această majoritate, pentru a împiedica formarea de către aceasta a guvernului, apoi pentru a împiedica aplicarea de către acesta a Programului de guvernare, care materializa prevederile principale ale platformei politice cu care Coaliţia PSD‑ALDE câştigase alegerile. Unele greşeli şi stângăcii ale Coaliţiei şi Guvernului (faimoasele Ordonanţe de Urgenţă 13 şi 14), au fost pretexte pentru declanşarea unor demonstraţii‑maraton. Preşedintele Ţării a participat personal la una dintre aceste manifestări (neautorizate!), denunţând majoritatea, inclusiv guvernul format de aceasta, drept o „gaşcă de penali”, care a acaparat puterea spre a‑i proteja pe politicienii corupţi. Astfel, Klaus Iohannis a formulat public scopul manifestaţiilor de stradă: înlăturarea Executivului. În plus, a acţionat direct pentru intimidarea Guvernului, a instigat importante instituţii ale statului: CSM, Avocatul Poporului la acţiuni care privau Puterea executivă de importante funcţii ale sale, consacrate constituţional. Majoritatea politică a rezistat însă, şi‑a păstrat poziţiile în Parlament, a menţinut Guvernul în funcţiune şi acţionează pentru aplicarea Programului de guvernare. Această majoritate, cu vulnerabilităţi de care este conştientă, caută în mod evident să evite asperităţi inutile cu Preşedinţia, o conlucrare instituţională cu şeful statului, în spiritul şi în baza Constituţiei. La rândul său, Klaus Iohannis, în ultima vreme, cel puţin în „spaţiul public” pare să se fi împăcat cu ideea că nu poate răsturna rezultatul alegerilor. Există chiar opinia că ar urmări folosirea rezultatelor actualei guvernări ca atu‑uri în favoarea obţinerii unui al doilea mandat de preşedinte. Spirite rebele sau răutăcioase vorbesc despre o nouă formulă a unui Pact de coabitare între şeful statului şi forţele politice care constituie actuala majoritate – idee respinsă de ambele părţi. Cert este că, din partea Preşedintelui, se observă o atitudine de espectativă faţă de Guvern şi de majoritatea pe care acesta se bazează. Rămâne de văzut dacă e vorba de o opţiune de durată pentru un fel de armistiţiu între beligeranţi sau doar o pauză conjuncturală, „ostilităţile” putând fi reluate oricând, funcţie de interese sau de calcule făcute de o parte sau alta.

De ce insist asupra acestor aspecte, în genere bine cunoscute? Pentru ca textul de faţă să consemneze contextul naţional al Conferinţei internaţionale găzduite de Cotroceni şi, mai ales, să permită descifrarea sensului punctului de vedere românesc asupra temei abordate, exprimat în intervenţia lui Klaus Iohannis. Într‑adevăr, şeful statului român a făcut apologia Străzii, prin care populaţia se ridică împotriva majorităţii aflate la guvernare. Stradă văzută nici mai mult, nici mai puţin decât „anticorpii” societăţii faţă de derapajele majorităţii politice. De unde se vede că România a devenit organizatoarea Conferinţei nu de dragul clarificării unor aspecte ale vieţii democratice din perspectiva raporturilor majoritate‑minoritate, ci cu scopul ca Preşedinţia să promoveze, într‑un for internaţional, viziunea proprie despre realităţile politice româneşti, potrivit căreia actuala majoritate politică şi guvernul care o reprezintă nu au alt scop decât să‑şi protejeze „penalii”; în consecinţă, Strada ar fi nu numai îndreptăţită, ci chiar datoare să‑i înlăture de la putere.

Se spune că, pornind de la lucrările Conferinţei de la Bucureşti, Comisia de la Veneţia urmează să elaboreze un document propriu privind relaţia dintre majoritatea politică şi minoritate într‑o societate democratică. Probabil, la nivel înalt, se speră ca acel document se va inspira şi din „experienţa” României în materie, aşa cum aceasta a fost prezentată de conducerea ţării. Nu cred că o astfel de speranţă are şansă de reuşită. Comisia de la Veneţia este prea experimentată spre a se lăsa contaminată de caducitatea intelectuală şi miopia politică proprii „panseurilor” enunţate de Dealul Cotrocenilor, contemporan nouă.

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*