Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Basarabia românească. Destin şi istorie » Ambasador Aurel Preda: „Neuitatul” an 1991. România, defuncta Uniune Sovietică şi… Republica Moldova! (Din însemnările unui diplomat român)

Ambasador Aurel Preda: „Neuitatul” an 1991. România, defuncta Uniune Sovietică şi… Republica Moldova! (Din însemnările unui diplomat român)

În fine, în acel an 1991, istoria şi‑a ieşit din insensibilitatea ei aparentă şi a acţionat.

Suceava, sfârşit de decembrie 1991.

Am plecat de la Bucureşti în Cetatea de Scaun a lui Ştefan – cum se spune – cu „frâna trasă”. Conduceam delegaţia română de grăniceri la negocierile cu sovieticii pe probleme de frontieră în cadrul sesiunii Comisiei Mixte româno‑sovietice.

La insistenţele sovieticilor, grănicerii noştri şi – de voie, de nevoie – M.A.E. au fost de acord ca sesiunea ordinară a Comisiei Mixte româno‑sovietice privind problemele frontierei de stat să aibă loc la finele lunii decembrie şi să înglobeze şi zilele de Crăciun, durând astfel până în ultima zi de dinainte de Anul Nou. Ruşii ‑ după cum se ştie – sărbătoresc Crăciunul în ianuarie, după stil vechi, şi deci nu aveau nimic de pierdut, pe când noi eram obligaţi să petrecem acest prag dintre ani departe de familie şi, mai ales, într‑o companie nedorită.

Cum mandatul delegaţiei era aprobat personal de şeful statului, noul ministru de externe Adrian Năstase nu a dorit să îl supere pe Ion Iliescu şi a cedat în faţa sovieticilor, acceptând, curios, o dată preferată de aceştia, în condiţiile în care, ‑ după cum se ştie ‑, potrivit cutumei alternanţei, partea care organizează întâlnirea Comisiei mixte pe teritoriul său, în cazul nostru partea română, trebuia să stabilească, între altele, şi perioada în care reuniunea are loc. În fine… sufeream unii dintre noi încă de boala numită obedienţă faţă de imensitatea Estului. Şi… iată‑ne la Suceava, români şi sovietici (veniţi de această dată fără tancuri!), cazaţi la hotelul „Arcaşul”. Seara a avut loc dineul de onoare oferit de subsemnatul, în calitate de şef al delegaţiei române, gazdă a reuniunii, a doua zi urmând să înceapă lucrările. Tot în aceeaşi seară, târziu, după dineu, cineva de la Prefectură a bătut la uşa camerei mele de la hotel şi m‑a invitat la prefect. M‑am îmbrăcat fără chef – era ora 23.00 – şi am ajuns la Prefectură, unde am fost invitat în somptuosul cabinet al numărului 1 al judeţului, într‑o clădire frumoasă, edificată înainte de anul 1940. Mi s‑a făcut legătura cu Bucureştiul, la M.A.E. La telefon era Secretarul de Stat, pe atunci, Teodor Meleşcanu, care mi‑a comunicat un fapt pe care îl aşteptam cu toţii: U.R.S.S. a murit! „Trăiască” noul stat rus! Dar care este acesta? În acel moment, bucuria mă copleşise şi mă interesa foarte puţin cum şi ce vor face moştenitorii hidoasei U.R.S.S. După momentele de euforie, m‑am gândit la ceva deosebit pentru a doua zi.

L‑am deranjat pe mai‑marele grănicerilor, un colonel, care, ulterior, a devenit şi el general, şi l‑am întrebat cum stă cu proviziile „lichide”. Mi‑a răspuns scurt, în maniera cazonă: „Are balta peşte! Palincă trimisă de grănicerii de la Oradea”. În plus, colonelul a fost de acord cu scenariul pe care i l‑am propus.

A doua zi, în sala de festivităţi de la Prefectură, unde urmau să aibă loc negocierile, pe masă, în partea rezervată delegaţiei sovietice, au fost aşezate, din dispoziţia mea, 11 carafe de palincă… fiind câte una pentru fiecare membru al delegaţiei Moscovei.

Fix la ora 9, delegaţia sovietică şi‑a ocupat locul şi a „amuşinat”, cu vădită satisfacţie, mirosul îmbietor al băuturii. Am luat cuvântul – potrivit uzanţelor – şi am „uitat” să le urez bun venit. Le‑am spus în esenţă următoarele:

Domnilor ofiţeri, că tovarăşi nu pot să vă mai zic de‑acum! Azi‑noapte a murit cineva de care nouă, românilor, nu ne pare rău, dar, potrivit obiceiurilor bisericii noastre strămoşeşti, ortodoxe, v‑am pus în faţă totuşi câte un pahar de băutură pentru a turna pe jos o picătură în amintirea „sufletului defunctei”. Să nu o mai lungim, domnilor ofiţeri! Defunctă este U.R.S.S. („maguciaia” – măreaţă în limba rusă). Dumnezeu s‑o aibă în pază (nu să o ierte)!

S‑a lăsat o tăcere adâncă, previzibilă altfel, pentru că delegaţia – de acum fost sovietică – nu a putut fi informată de acasă, în timp util, asupra evenimentelor ce avuseseră loc la Moscova: demisia lui Mihail Gorbaciov, demantelarea U.R.S.S., care, de fapt, începuse după puciul nereuşit din august 1991 al partizanilor continuării regimului bolşevic, şi proclamarea noului stat, care avea să se numească Federaţia Rusă.

Surpriza a fost totală, după cum totală a fost bucuria ce se citea pe feţele românilor cărora, în fine, istoria părea a le face dreptate!

Le‑am spus în continuare oaspeţilor că sesiunea nu mai are temei politico‑juridic şi că, deci, delegaţia română se va întoarce chiar în aceeaşi zi la Bucureşti (să petreacă… în linişte Revelionul).

Şeful delegaţiei (ruse de acum) mi‑a cerut voie ca delegaţia să mai rămână câteva zile la Suceava ca… „turişti”, pentru a justifica la întoarcerea în ţară (care ţară?) diurna lor nenorocită în mărci germane. Am fost de acord!

Mare mi‑a fost satisfacția să văd la București fotografii făcute discret de cei interesați, în care apăreau cinci ofițeri cu grade de general și colonel, foști sovietici, vânzând, ca orice „bișnițari”, în piața de la Suceava, rufărie intimă de damă, un articol căutat pe atunci. Sunt convins că fotografiile se află în arhiva „de aur” a celor ce le‑au făcut, profesioniști, pe care – iată și cu acest prilej – îi felicit pentru această inițiativă inspirată și, de altfel, obligatorie!

Ofițerii „glorioasei Armate Roșii” continuau astfel „tradiția” înaintașilor lor, care, în anul 1944, când au invadat România, își atârnau de gât și de mâini ceasurile de masă jefuite de la bieții români, terfelindu‑și astfel onoarea și uniforma!

Așadar, istoria nu doarme, ci doar pare a ațipi, dar, mai ales, nu iartă pe nimeni! Evenimentul petrecut la Suceava era întrucâtva previzibil, dacă îl raportăm la o serie de alte evenimente care au avut loc anterior, dar în același an 1991, în spațiul fost românesc – în Basarabia – dar și în țările baltice și, mai apoi, în Asia Centrală și chiar la Moscova.

Zilele împărăției bolșevice erau numărate, dar nimeni nu știa încă cum și când va muri!

*

*     *

În aceste condiții și vremuri tulburi, a avut loc – nu întâmplător – Conferința internațională care a dezbătut și condamnat Pactul Ribbentrop‑Molotov și consecințele sale pentru Basarabia.

Lucrările Conferinței au fost fixate pentru perioada 26‑28 iunie 1991, tocmai pentru a marca aproximativ 50 de ani de la raptul comis de guvernul comunist de la Moscova, prin notele verbale Ultimative din 26‑28 iunie 1940, veritabile acte calificabile drept agresiune, în urma cărora Basarabia, parte inseparabilă a pământului românesc, a fost „încorporată” la URSS.

La reuniunea de la Chișinău au participat delegații din principalele țări europene, precum și din SUA, Canada și Israel.

Din România, din teama de a nu supăra Moscova, MAE a hotărât să participe o delegație condusă de directorul de atunci al Asociației de Drept Internațional și Relații Internaționale, viitorul ministru al integrării europene, Alexandru Farcaș.

Cu alte cuvinte, în caz de supărare a Moscovei, să i se răspundă că a fost vorba de o delegație de tehnicieni, de juriști, care s‑au reprezentat pe ei înșiși la Chișinău și nu România! Teama viscerală de sovietici bântuia încă pe coridoarele MAE de la București.

Moscova nu s‑a lăsat înșelată de această stratagemă a lașității, mai ales că delegației române, formată exclusiv din diplomați, i s‑au alăturat ulterior și parlamentari cunoscuți, ca Ion Rațiu și Pop Iftene.

Astfel de „amănunte” nu puteau scăpa KGB‑ului și numai în închipuirea naivă a șefilor de la București stăruia impresia că Moscova ar putea fi înșelată cu astfel de copilării.

La deschiderea reuniunii, preșe­dintele din acel timp al Republicii Moldova, Mircea Snegur, subliniind importanța conferinței, al cărei obiectiv a fost punerea în cauză a Pactului Ribbentrop‑Molotov, semnat la 23 august 1939, la Kremlin, în biroul lui Stalin, și, în subsidiar, a consecințelor sale politico‑juridice pentru Basarabia și „pentru alții”, a „remarcat” că „Europa cu adevărat nouă și democratică nu ar putea fi edificată dacă nu vor fi înlăturate toate consecințele celui de‑al Doilea Război Mondial, mai ales pentru unele teritorii din Sud‑Estul Europei și pentru țările baltice”.

Ex‑președintele Snegur a subliniat că problema Basarabiei și a țărilor baltice – victime ale înțelegerii Hitler‑Stalin, semnată de Ribbentrop și Molotov, la Moscova, la 23 august 1939 – „nu este o problemă locală, ci o problemă de ordin internațional”, care nu poate fi rezolvată de mișcările de eliberare națională din aceste republici fără „concursul comunității internaționale”.

Recomandându‑le participanților să abordeze aspectele temei în discuție fără părtinire, riguros științific, el afirma că „două adevăruri nu există. Adevărul e unul singur”.

La rândul său, profesorul dr. Alexandru Moșanu, care s‑a adresat conferinței în dublă calitate, de președinte al Parlamentului Republicii Moldova și de istoric, a prezentat o amplă comunicare științifică. După ce a trecut în revistă etapele încorporării, prin rapt, a teritoriului dintre Nistru și Prut la Imperiul Țarist în anul 1812 și, respectiv, la URSS în anul 1940, referindu‑se în context și la statutul nordului Bucovinei și Ţinutului Herța, a subliniat necesitatea abordării acestei teme în spiritul principiului sine ira et studio, astfel încât, odată elucidat adevărul istoric, „forța dreptului să triumfe asupra dreptului forței”. El a insistat asupra sintagmei că „adevărul istoric trebuie elucidat”.

Din dezbateri s‑au desprins o serie de aspecte cu o semnificație politico‑juridică deosebită:

  1. a) Conferința de la Chișinău a fost prima reuniune internațională care a examinat într‑o concepție unitară legătura organică existentă între prevederile Pactului Ribbentrop‑Molotov și cele ale Protocolului său adițional secret, pe de o parte, și consecințele politico‑juridice ale acestora, pe de altă parte, asupra Basarabiei (a se citi asupra României).

Considerând prevederile înțelege­rilor sus‑menționate nule ab initio, participanții au cerut eliminarea, în practică, a efectelor lor de natură politică și juridică pentru Basarabia;

  1. b) În sprijinul acestei cereri, care constituie punctul central al reuniunii, Declarația de la Chișinău a Conferinței internaționale „Pactul Ribbentrop‑Molotov și consecințele sale pentru Basarabia”, adoptată în unanimitate, prin aplauze, participanții au fost de acord că:

I – Moldova, adică teritoriul cuprins între Carpații Orientali, Carpații Păduroși, Nistru și Marea Neagră, a fost dintotdeauna locuită de români și strămoșii lor, făcând parte, așadar, organic, din vatra și etnogeneza poporului român.

II – Încorporarea Moldovei dintre Prut și Nistru de către Imperiul Țarist, în anul 1812, în urma Păcii de la București, cu Turcia, a apărut în conștiința europeană și națională „ca nelegitimă”, ca rezultat al cârdășiei dintre Poarta Otomană și Guvernul țarist, în legătură cu dezmembrarea arbitrară a Moldovei și anexarea părții sale de răsărit la Turcia, „care nu putea ceda ceea ce nu‑i aparținea, pentru că Poarta n‑a fost niciodată suverană asupra țărilor române”.

Actul raptului a fost discutat imediat după săvârșire, de asemenea, în forul suprem de stat din Principatul Moldovei, în Divan, care a condamnat ruperea „din trupul Moldovei” a teritoriului de la Est de Prut, considerat de Divan „trupul și inima țării, grânarul și imașul Principatului”.

III – În perioada 1812‑1917, cât a durat ocupația țaristă, în Basarabia s‑a dus o politică dură de deznaționalizare, colonizare, deportare și teroare, iar legătura cu Țara românilor din această parte a teritoriului național cotropit s‑a menținut cu mari dificultăți și sacrificii.

IV – În exercitarea Dreptului său de autodeterminare, recunoscut și de noile autorități ale Rusiei sovietice la 27 martie 1918, Sfatul Țării, Parlamentul Republicii Democratice Moldovenești Independente, a decis liber unirea „pe vecie cu Patria‑mamă – România”.

V – Notele Ultimative ale Guvernului sovietic din 26 și 27 iunie 1940 adresate României, stat independent și suveran, membru al Ligii Națiunilor, semnatar alături de URSS, al Pactului Briand‑Kellog și al Convențiilor de la Londra pentru definirea agresorului, au reprezentat, în mod clar, o expresie directă și brutală a „dreptului forței” în relațiile internaționale, o încălcare gravă a principiilor și normelor unanim admise ale dreptului internațional, care, împreună cu înțelegerile sus‑menționate, constituiau legislația internațională în vigoare la acea dată.

VI – încorporarea statelor baltice, atacarea Poloniei de către Germania la 1 septembrie 1939, agresiunea URSS împotriva Finlandei din același an și cele două Ultimatumuri adresate de Guvernul sovietic Guvernului român, un an mai târziu, sunt toate consecințe ale prevederilor Protocolului Adițional secret la Pactul Hitler‑Stalin; aceste acțiuni de forță au precipitat și au catalizat, în fapt și în drept, cel de‑al Doilea Război Mondial.

Luând cuvântul în cadrul reuniunii, am subliniat:

Sub aspect juridic, Ultimatumurile sus‑menționate reprezintă, potrivit prevederilor Convenției de la Haga, din 18 octombrie 1907, o Declarație de război condiționată.

În același context, Pactul și anexa sa secretă reprezintă, totodată, o încălcare și a dreptului internațional pozitiv în materie, întrucât:

  1. a) orice înțelegere internațională produce efecte juridice numai între părți, iar dacă conține prevederi referitoare la teritoriile naționale aparținând unor terțe state reglementările respective produc efecte numai cu consimțământul terților în cauză;
  2. b) după cum se știe, Polonia, țările baltice, România și Finalnda, într‑un cuvânt terții, ale căror teritorii au fost împărțite și, respectiv, ciuntite, au fost puși, prin forță, în fața faptului împlinit;
  3. c) Ultimatumurile adresate Guvernului României de către Guvernul URSS, în contradicție cu legalitatea internațională, întrunesc condițiile unei circumstanțe agravante și reprezintă o încălcare majoră a Pactului Ligii Națiunilor, la care ambele țări erau membre în momentul comiterii acestora.

Am subliniat în continuare că, deși URSS ar fi putut aduce diferendul în fața organelor de jurisdicție internaţională (Curtea Permanentă de Justiție și Arbitraj), iar România și‑a declarat disponibilitatea de a negocia diferendul pe cale bilaterală sau în orice alt mod pașnic, statul sovietic a ales dreptul forței, săvârșind, prin ocuparea Basarabiei și Bucovinei de Nord și permanentizarea acestei ocupații, o încălcare continuă a acestei legislații internaționale, care atrăgea după sine, în mod evident, răspunderea internațională a URSS.

Pentru aceste considerente, am insistat că Declarația de la Chiși­nău, care urma să fie adoptată de Conferință, este de natură să declan­șeze procesul de anulare a consecinţelor politico‑juridice ale Pactului Ribbentrop‑Molotov, proces în cadrul căruia Guvernul sovietic este pasibil de a fi tras la răspundere pentru încălcarea gravă a legislației internaționale în materie.

În discordanță cu opinia exprimată și de ceilalți participanți la reuniune, reprezentantul fostei URSS, dr. V.A. Alexandrov, a arătat, în esență, următoarele:

  1. Referindu‑se la Hotărârea adoptată la 24 decembrie 1989 de Congresul deputaților poporului din URSS privind aprecierea politică și juridică a Tratatului sovieto‑german de neagresiune din 1939, care, după cum se știe, a condamnat semnarea Protocolului adițional și alte înțelegeri secrete cu Germania și a recunoscut, totdată, că din punct de vedere juridic „acestea sunt lipsite de temei şi valabilitate din momentul semnării lor”, el a încercat să detașeze anexele de Pactul Stalin‑Hitler, procedeu pe care l‑a considerat „drept, corect și necesar”. După cum se știe, anexele fac parte integrantă din Pactul sus‑menționat.
  2. Istoricul sovietic a recunoscut, totuși, că problema Basarabiei a fost „pe nedrept neglijată” de comunitatea internațională, care se ocupa insistent numai de țările baltice, deși, în realitate, și într‑un caz și‑n altul, originea „răului” este aceeași: Protocolul adițional secret la Pactul Ribbentrop‑Molotov.

III) În acest context, el a încercat să arunce întreaga răspundere pe seama lui Stalin și a anturajului său, care ar fi denaturat „scopurile și idealurile socialismului”.

  1. IV) Arătând că în urma distrugerii originalului Pactului planează încă dubii asupra conținutului real al acestuia, că armata română a avut un rol „ocult” în anul 1918, cu ocazia unirii Basarabiei cu România, și că, din această cauză, la forță s‑a răspuns, în anul 1940, cu forța, Alexandrov a propus formarea unei Comisii internaționale care să cerceteze imparțial aspectele sus‑menționate pentru descoperirea și stabilirea adevărului „prin consens”.
  2. V) Dacă rezultatul acestei investigații va conduce la concluzia că statul sovietic a „comis acte reprobabile și ilegalități” împotriva Basarabiei, desprinderea Republicii Moldova de URSS trebuie să aibă loc, totuși, potrivit dispozițiilor Constituției sovietice, evitându‑se astfel crearea de noi fapte care, în viitor, pot fi calificate de urmași ca „arbitrare”.

Istoricul sovietic a primit imediat replica profesorului Gh. Buzatu, care a arătat că adevărul istoric nu se stabilește prin consens și, făcând o paralelă cu știința matematicii, istoricul român s‑a întrebat retoric ce ar însemna dacă axioma „1+1” ar fi încredințată unei Comisii internaționale de specialitate!

În concordanță cu Gh. Buzatu, dr. Lorry Wyman, de la Universitatea Harvard – SUA, prof. dr. Paul Michelson, de la Huntington College – SUA, dr. Michael Bruchis (Tel Aviv) și parlamentarii Curvl Stone și Pavel Zapetal (fosta Cehoslovacie) Arthur Hainici (Polonia) și V. Saulinas (Lituania) au subliniat că sistemul comunist care a facilitat apariția unui Stalin este de vină pentru comiterea ilegalităților, în rândul cărora se includ și cele comise împotriva Basarabiei și că orice încerare de exonerare a regimului comunist de răspundere este lipsită de orice temei. Istoricii străini au considerat că problematica graniței Basarabiei trebuie să fie internaționalizată.

Referindu‑se la Hotărârea Congresului deputaților poporului din URSS, din 24 decembrie 1989, privind Pactul Ribbentrop‑Molotov, istoricii și parlamentarii sus‑menționați au calificat‑o ca fiind formală, întrucât acest document nu prevede nimic despre consecințele Pactului asupra Basarabiei, țărilor baltice, Finlandei și Poloniei și, mai ales, în legătură cu necesitatea eliminării acestor consecințe, ca o expresie a triumfului adevărului și dreptății.

A sosit timpul – au subliniat ei – ca cel de‑al Doilea Război Mondial să ia sfârșit și sub aspectul lichidării consecințelor Pactului Ribbentrop‑Molotov, care a permis și a facilitat declanșarea acestuia.

Respingând ideea lui Alexandrov privind instituirea unei Comisii internaționale, vorbitorii au arătat că propunerea acestuia denotă că URSS nu mai poate ignora problema graniței cu Basarabia, care, oricum, după conferință, se va internaționaliza.

Declarația de la Chișinău, adoptată în unanimitate de Conferința internațională „Pactul Ribbentrop‑Molotov și consecințele sale pentru Basarabia”, este primul document postbelic cu caracter politico‑juridic prin care se condamnă, fără echivoc, Pactul Ribbentrop‑Molotov și se cere lichidarea consecințelor sale asupra Basarabiei și, pe cale de consecință, asupra României.

*

*     *

Totuși, „Pactul cu diavolul” este în continuare în vigoare, prin supraviețirea consecințelor sale.

După cum se știe, administrațiile de la Chișinău și București au preferat „să uite” imediat acest document, care, probabil, a fost clasat în categoria ad actam; ulterior, Cancelaria diplomatică de la București a anului 1997 condusă de dl. Adrian Severin, dând dovadă de un cinism incredibil, l‑a „sfătuit” pe șeful statului român să semneze, la 2 iunie 1997, la Neptun, tratatul politic de bază cu Ucraina, prin care România a renunțat de jure la teritoriile cotropite în vara anului 1940, adică „țara fagilor”, Bucovina de Nord, și la părțile de nord și sud ale Basarabiei istorice, ignorând, totodată, Conferința de la Chișinău, la care m‑am referit mai sus.

Fără consultarea poporului român din dreapta și din stânga Prutului, în dorința de a menaja o Rusie veșnic interesată în problemele Basarabiei și Bucovinei și, de ce nu, și într‑ale României, conducătorii de la București au revigorat consecințele „Pactului cu diavolul”, semnat de miniștrii de Externe ai celui de‑al treilea Reich și ai Rusiei bolșevice, „domnii” von Ribbentrop și Molotov.

Dacă în artă absurdul poate crea valori, în politică și diplomație este, neîndoielnic, extrem de păgubos!

*

*     *

Tețcoi, Duminică 25 august 1991, ora 2204

Telefonul sună… De la Chișinău telefonează domnul Vasile Nedelciuc, șeful Secției Relații Externe din Parlamentul Republicii, pe care îl cunoscusem și ne împrietenisem în timpul lucrărilor Conferinței internaționale pe tema Pactului Ribbentrop‑Molotov din iunie același an, reuniune la care deja m‑am referit.

„Bădie – zice el – ai un tren peste exact o oră. În gara Basarab te așteaptă o mașină de la MAE. Treci, te rog, pe acasă pe la dumneata, ia‑ți câteva schimburi, mai ia pe cineva, om de încredere, și îndreaptă‑te spre Chișinău. Te aștept împreună cu Snegur în jurul orei 10 seara.

Nu te codi, vino! Aici se întâmplă lucruri mari!”

Nu mi‑a fost greu să intuiesc că cei de la Chișinău, folosind ocazia favorabilă a puciului de la Moscova (august 1991), hotărâseră să facă ceva. Ce era acest ceva trebuia să‑mi închipui că ar fi putut fi chiar o desprindere de URSS. În orice caz, evenimentul care era în curs de pregătire la Chișinău fusese discutat, probabil, și cu conducerea MAE (cel puțin), din moment ce o mașină a instituției mă aștepta gata de a se deplasa la Chișinău.

M‑am precipitat spre gară și, sosit la București, i‑am telefonat lui Valentin Stan, un tânăr diplomat capabil, care, la rândul lui, nu a ezitat să mi se alăture.

Trebuie să remarc lejeritatea cu care ambii ne‑am angajat în această acțiune, dacă avem în vedere disciplina care domnea încă în acel timp la MAE și care, în mod obligatoriu, ar fi impus o discuție cu conducerea instituției, pe baza unui mandat aprobat la cel mai înalt nivel, directive, deci, de la care, ca orice diplomat în misiune, ar fi trebuit să nu mă abat.

Or, nimic din toate acestea nu exista. Și, deodată, am înțeles! La Chișinău se avea în vedere ceva atât de important încât conducerea MAE propusese guvernului și, poate, și mai sus – așa cum urma să mă conving ulterior – și aceste înalte foruri de la București, pentru a nu fi amestecate în deplasarea de la Chișinău și implicarea României în ce urma să se întâmple acolo, le dăduse binecuvântarea pentru o misiune neoficială.

Dacă din „n” motive inițiativa Parlamentului de la Chișinău și a președintelui Snegur eșua, unui eventual protest sau alte măsuri pe care Moscova le‑ar fi putut lua împotriva României ca rezultat al participării celor doi diplomați, acțiune ce ar fi putut fi ușor calificată drept amestec în treburile interne ale URSS, Bucureștiul ar fi putut să răspundă prin dezavuarea noastră și, pe cale de consecință, să considere amestecul nostru în această „afacere” ca o inițiativă personală a unor exaltați – care au plecat, deci, prin proprie inițiativă la Chișinău, încălcând grav normele elementare ale disciplinei diplomatice, fapt pentru care autoritățile române s‑ar fi putut angaja, eventual, să‑i condamne și, desigur, să‑i pedepsească.

Cam acestea erau gândurile mele în timp ce mașina gonea spre punctul de frontieră Albița, iar colegul meu, domnul Stan, aflat în vervă – ca de obicei – debita tot felul de „glumițe” pe seama colegilor săi mai tineri care începuseră deja „asaltul” asupra diplomației, vrând să ajungă ambasadori în doi timpi și trei mișcări.

Sfânta tinerețe – îmi ziceam – e imună la primejdiile care ne pășteau la tot pasul după trecerea frontierei din partea autorităților sovietice, eventual informate asupra acțiunii la care urma să participăm. Știam din proprie experiență că lupii din KGB nu dorm niciodată și nici nu sunt duși la biserică…

O parte a drumului trecea prin pădure și… un accident de mașină sau chiar o rafală de pistol‑mitralieră ar fi putut pune capăt acestei acțiuni înainte de a începe. Hotărât lucru, Bucureștiul decisese să ne sacrifice, lăsându‑și „portițe” deschise pentru eventuale dezvinovățiri credibile.

Am avut noroc și, așa cum Nedelciuc apreciase, la ora 22 și 10 minute mașina noastră a sosit la sediul Parlamentului și Președinției, unde își aveea biroul, în acel timp, președintele Mircea Snegur.

Am fost primiți prietenește și puși la curent cu motivul convocării noastre la Chișinău: hotărârea de desprindere a Basarabiei de Moscova, de URSS.

Am simțit că elegantul cabinet al președintelui de la Chișinău se învârte cu mine și deodată am întrebat: „Și după aceea ce aveți de gând?” „Să ne declarăm independența. Apoi, vom vedea!”. Instantaneu, mi‑a venit în minte răspunsul olteanului, care este întotdeauna imprecis. Olteanul îți răspunde la întrebarea pe care i‑o adresezi invariabil cu „să vedem”, după care adaugă relativ repede „să mai vedem”.

Tot așa și basarabeanul Snegur! De unde se vede – fir‑ar să fie! – că avem aceleași gene. Omul nu se angaja și, de altfel, nici nu se putea angaja în acel moment. Domnul Stan căzuse într‑o muțenie care nu‑i era specifică. Cred că lui Snegur și lui Nedelciuc nici nu le trecea prin cap că noi doi, Valentin și cu mine, nu aveam nicio aprobare în acel moment. Mi‑au cerut să le elaborez proiectul Declarației de Independență.

Oricum, nu mai era nicio șansă de a da înapoi și m‑am trezit că am început să‑mi chestionez interlocutorii. I‑am întrebat, îmi amintesc, când au de gând să declanșeze acțiunea. Răspunsul a fost „cât mai repede, dar nu mai târziu de 27 august”.

Le‑am promis că documentul va fi gata în cel mult 48 de ore și le‑am propus ca proiectul Declarației de Independență să fie citit și adoptat de o Mare Adunare Populară, evenimentul urmând să se desfășoare în uriașa Piață din fața Palatului Consiliului de Miniștri din centrul Chișinăului, o piață străjuită de statuia lui Ștefan cel Mare.

Când am făcut această propunere, am avut în vedere precedentul din 27 martie 1918, când Parlamentul de la Chișinău adoptase hotărârea Unirii Basarabiei cu Patria‑Mamă, eveniment care s‑ar fi desfășurat, potrivit istoricilor Moscovei, sub presiunea baionetelor Armatei Române, prezentă în zonă pentru combaterea bolșevismului.

Interlocutorii, demnitari de la Chișinău, au promis că vor asigura prezența la manifestație a cel puțin 100.000 de oameni în dimineața zilei de 27 august 1991, în Piața Marii Adunări Naționale.

Ei, bine! A venit cel puțin o jumătate de milion de oameni și, după estimările cancelariei prezidențiale, ar fi putut participa un milion de oameni dacă rușii nu ar fi observat – e drept, cu întârziere – că ceva se întâmplă și nu ar fi filtrat dur intrarea în Chișinău a oamenilor din afară, din provincie.

De altfel, în acele nopți de pomină, când am „croit” împreună cu fruntașii basarabeni desprinderea Basarabiei de URSS, ca un prim pas spre încorporarea la Patria‑Mamă, i‑am întrebat pe interlocutorii mei dacă au informații despre intențiile KGB în acel context major pentru situația din partea de Vest a Imperiului Roșu. KGB‑ul nu știa nimic sau… părea a ști ceva, judecând după imobilismul lor!

Cu 24 de ore înainte de sosirea noastră la Chișinău, țările baltice își declaraseră independența, nerecunoscută, deocamdată, de nimeni. L‑am rugat pe președintele Snegur să dea „ordin” încă din acea noapte tuturor celor din mass‑media ca a doua zi să anunțe oficial, la loc de frunte între știrile zilei, recunoașterea de către Republica Moldova – noul stat – a celor trei noi subiecte de Drept Internațional. Zis și făcut!

„Ordinul” s‑a executat întocmai și la timp, astfel că propunerea s‑a materializat, Republica Moldova recunoscând „avant la lettre” cele trei state chiar mai înainte ca prudenta cancelarie diplomatică de la București să propună același lucru și mai prudentei cancelarii prezidențiale a României de la Cotroceni.

Am trecut imediat la treabă. Mai întâi în trei: eu, Valentin Stan și Vasile Nedelciuc. Locația era o încăpere de peste drum de clădirea în care avuseseră loc discuțiile sus‑menționate, în palatul Consiliului de Miniștri. Apoi, încăperea s‑a mai „mobilat” cu 5‑6 persoane care ofereau din când în când idei.

Lăsând la o parte orice urmă de modestie, trebuie să spun că textul proiectului de Declarație este opera comună a lui Valentin și a mea, în sensul că, după ce ascultam „agora”, îi dictam textul lui Valentin.

Întreg conținutul proiectului a fost – ca să zic așa – măsurat de mine cu șublerul și transmite mesajul urbi et orbi că proclamarea independenței Republicii Moldova nu este decât un pas până la reîncorporarea Basarabiei la România.

În acest context, în document nu apare, aproape deloc, termenul de „popor”, ci cel de populație, care significă faptul bine cunoscut că basarabenii nu sunt decât o parte a poporului român (a se vedea Anexa).

Există o singură excepție, la finalul documentului, când se afirmă că „în virtutea dreptului la autodeterminare, în numele întregii populații (deci nu a poporului, ci a populației, care înglobează și pe ne‑români), proclamă că Republica Moldova este un stat suveran, independent și democratic, liber să‑și hotărască prezentul și viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului (apare, deci, pentru prima oară termenul de popor; dar care este acest popor? Acel popor este cel existent în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale, adică al României).

Aceasta este esența întregului Document pe care în ziua de 27 august 1991 o mulțime de o jumătate de milion l‑a adoptat cu entuziasm, dând, totodată, mandat Parlamentului să îl aprobe odată cu noile decrete referitoare la imnul național (Deșteaptă‑te, Române!), drapelul național și stema statului.

Așadar, textul Declarației și decretele sus‑menționate, care începeau invariabil cu sintagma „Cu data prezentului decret, imnul național/stema/drapelul este …”, au trecut prin filtrul meu și au fost adoptate de Parlamentul Basarabiei, fără modificări.

Ceremonia aprobării proiectului Declarației de Independență a început în jurul orei 9‑9.30, iar în tribuna amenajată în proximitatea statuii lui Ștefan cel Mare au luat loc oficialitățile țării, reprezentanții oficiali ai unor republici învecinate.

A fost de notorietate absența reprezentanților oficiali ai URSS și… ai României. Țara din partea de vest a Prutului și a „Podului de flori” a fost reprezentată de mine, în calitate de român și autor al documentelor prezentate mai sus, altfel spus, de un obscur consilier diplomatic.

Prudent, Valentin Stan a declinat onoarea de a sta în tribună și a preferat să supravegheze desfășurarea evenimentelor din… parc… pentru orice eventualitate, n’așa?

Am stat lângă președintele Snegur, care chiar mi‑a tradus când un ilustru poet din sudul Basarabiei a rostit într‑o rusă aproximativă următoarele:

„Fraților!

Am fost săraci pentru că am fost proști și am fost proști pentru că am fost săraci. Ei bine! E timpul să nu mai fim nici săraci și nici proști. Calea este Unirea cu România!”

Mii de oameni, electrizați de aceste cuvinte, au scandat minute în șir „Unire, Unire!” îmbrățișându‑se și plângând de fericire și emoție. Părea că un uragan uman s‑a declanșat și nimeni și nimic nu îl va putea stăvili. N‑a fost să fie așa! Pentru mine au fost cele mai înălțătoare clipe pe care le‑am trăit, un adevărat noroc profesional și personal.

„Analiștii politici” de la București au întors pe toate fețele acest eveniment și – în loc de a canaliza poporul pentru a forța conducătorii țării, ezitanți sau, mai rău, contaminați de nostalgia imensității Estului – s‑au apucat să emită idei năstrușnice asupra oportunității recunoașterii de către România a celor întâmplate la Chișinău.

La propunerea mea, România din vestul Prutului a fost prima țară care a recunoscut România din estul Prutului, iar Declarația celor două guverne care a urmat acestui act saluta apariția noului Stat și exprima dorința unei strânse colaborări, inclusiv pe plan diplomatic.

Acest document a fost semnat la București, în numele guvernului român și al celui basarabean de miniștrii de externe Năstase și Țâu.

S‑a cântat – îmi amintesc – de două ori „Deșteaptă‑te, Române!” și s‑a folosit pentru prima oară sintagma „cele două state frățești”, pe care, de asemenea, am sugerat‑o spre folosire în raportul verbal și scris prezentat, pe 28 august 1991, la București, în fața ministrului de externe Adrian Năstase.

În fine, guvernul român și MAE puteau respira cu ușurare, acțiunea reușise, iar Moscova nu reacționase, așa cum s‑a crezut inițial – la lansarea acelui veritabil „task‑force” format din… doi diplomați, o lansare care a părut, pesemne, inițial, fără speranță, în direcția Chișinău, via Tețcoi, în memorabila zi de 25 august 1991.

În drum spre București, am simțit că este necesar să trec pe la Mausoleul de la Mărășești, unde m‑am înclinat, sub privirile stupefiate ale lui Valentin Stan și ale șoferului, în fața osemintelor înaintașilor noștri, între care și mulți unchi din partea tatei, dar mai ales din partea mamei, doisprezece la număr.

Mi‑au sunat ca un clopot în inimă versurile populare ale doinei:

„Sub dangătul aspru sinistru,
E Mama tăiată‑n jumătate,
Ne cheamă, ne cheamă la Nistru,
Pe toți la un loc – Direptate.”

Evoluția părea a fi firească… Independența față de colosul sovietic, evadarea din ghearele ursului rus… apoi încorporarea la Patria‑Mamă… dar n‑a fost să fie așa! Poporul – care în concepția filosofică marxistă și chiar occidentală ar fi trebuit să decidă – nu a avut nici un cuvânt.

Cuvântul hotărâtor l‑au avut Ion Iliescu & co., adică nostalgicii și bolnavii de sindromul obedienței față de imensitatea Estului.

Pentru mine însă anul 1991 a fost cel mai important an din viața mea profesională, în sensul că am avut norocul – repet – profesional să particip la evenimente marcante, istoricește vorbind, la care am fost deopotrivă actor și martor.

*

*     *

Odată întors la București de la Chișinău, am prezentat, în numele echipei, ministrului de externe Adrian Năstase et comp. ceea ce mi s‑a părut esențial din cele petrecute în capitala Basarabiei și am colaborat cu viitorul ambasador Traian Chebeleu, originar din zona Bugeacului, pe atunci consilier al ministrului, la redactarea proiectului de Declarație privind recunoașterea de către România a noului stat ce tocmai se desprinsese din îmbrățișarea ursului rus/sovietic.

România a fost, așa cum era normal, primul stat care a recunoscut noul subiect de drept internațional.

La 29 august 1991, la 24 de ore după recunoașterea noului stat, a venit la București ministrul de externe Nicolae Țâu, care împreună cu omologul său Adrian Năstase au semnat, în numele celor două state, primul document bilateral privind stabilirea de relații diplomatice, document în care se folosesc două expresii/sintagme luate din Declarația de Independență, la care lucrasem cu câteva zile în urmă la Chișinău, și anume:
‑  „Cele două state românești” și
‑  „Relații de frățietate” (între acestea, firește).

În marea sală a Palatului guvernului au răsunat, în timpul reuniunii, imnul de stat comun al celor două state românești, „Deșteaptă‑te, Române!”, pe care și Parlamentul de la Chișinău l‑a adoptat printr‑un decret întocmit chiar de subsemnatul la 27 august, ziua declarării independenței față de Moscova. Tot eu am redactat și decretul privind drapelul național: roșu, galben și albastru, cu stema moldavă pe galben.

Imensa Sală a Oglinzilor din Palatul Guvernului era prevăzută cu steagurile înfrățite ale celor două Românii – de Est și de Vest (folosind terminologia germană).

Am fost numit însărcinat cu afaceri a.i. la Chișinău.

Totul părea să fie pregătit pentru încorporarea Basarabiei la România. Ei bine, n‑a fost să fie – vorba lui Mircea Eliade! De ce?

*

*     *

Surpriză și nu prea, entuziasmul popular și mediatic a intrat într‑un proces de stingere treptat, dar sigur, până azi, când acest entuziasm a fost înlocuit de dușmănia „de stat și de partid”, ca să folosesc o veche expresie, mereu nouă.

Cum a început?

Începutul trebuie căutat, din păcate, la București, unde conducerea (era să zic de partid și de stat!) a mimat doar apropierea dintre cele două capitale, mai degrabă forțată de entuziasmul popular de o parte și de alta a Prutului.

La București s‑a mizat, inițial, pe eșecul încercărilor de emancipare a Chișinăului. Era de înțeles. Iliescu și echipa (sau marea majoritate a acesteia) erau contaminați ireversibil de deceniile de comunism, de sindromul obedienței, de slugărnicia față de imensitatea Estului.

Scurta perioadă de 25 de ani a încercărilor de emancipare din vremea lui Ceaușescu față de URSS nu i‑a contaminat pe sus‑numiții, deși poate au cochetat cu conceptele de „perestroika” și „glasnosti” ale lui Gorbaciov. Un singur lucru e clar. Nu numai că nu îndrăzneau, ci, mai grav, nu concepeau o despărțire de fosta ideologie comunistă. Aduceți‑vă aminte că Ion Iliescu s‑a adresat mulțimii din piața „revoluției” cu „tovarăși”.

Reacția spontană și corul de huiduieli care a urmat nu l‑au determinat pe veteranul comunist să se retragă, așa cum au făcut, ca urmare a unei reacții similare a mulțimii, Dăscălescu și Verdeț. Din contră, el a fost arhitectul eminent al FDSN, organizație tranzitorie în care, de ochii lumii, le‑a cooptat pe Ana Blandiana și Doina Cornea, evident cu gândul ca, ulterior, să se descotorosească de ele, cum a și făcut de altfel! Oricum, în noul organ figura, cu o „modestie” care friza cinismul, și el, Ion Iliescu, „ultimul, cu voia Dumneavoastră” (adică a poporului).

Cele de mai sus explică, între altele, și trimiterea a două delegații la Chișinău, în vara lui 1991, din care am făcut parte, fără un mandat aprobat… O șmecherie ieftină care – așa cum am mai spus – avea menirea să dea posibilitatea noii administrații de la București, din ce în ce mai contestată de opoziție, să ofere o explicație credibilă – în cazul protestului Moscovei –, potrivit căreia reprezentanții români s‑au deplasat în Basarabia de capul lor, fără aprobare și, deci, s‑au reprezentat pe ei înșiși și chiar, mai mult, sunt buni de dat afară din serviciul diplomatic, dacă nici până la vârsta de 40‑50 de ani, cât aveau ei atunci, nu și‑au însușit elementele de bază ale diplomației, cum ar fi, în primul rând, un mandat aprobat (nimeni nu vorbește în nume propriu!) în absența căruia nu reprezinți nimic și ești pasibil să fii licențiat din diplomație, dacă împrejurările o cer.

Inutil să spun că, în ceea ce mă privește, am înțeles de la început care era gândirea când am fost trimis în „excursie” la Chișinău și am recunoscut „mâna” lui Iliescu et comp., pe care mă străduisem să o înțeleg în cei patru ani cât i‑am fost subordonat la Ministerul „Apelor de ploaie”, ca să folosesc o expresie dulce‑amăruie a acestuia.

Mi‑am asumat totuși acest risc. Ar fi fost poate a treia oară când eram dat afară. La naiba! Intram în politică, poate era mai bine!

Că este adevărat tabloul prezentat mai sus e și faptul că am aflat și chiar am studiat proiectul Tratatului de prietenie și colaborare dintre România și URSS, care se negocia la Moscova chiar în acel răstimp. Textul viitorului tratat fiind aproape negociat, situația mi s‑a înfățișat în toată realitatea ei crudă: redactarea era în aceeași limbă de lemn în care fusese redactat și Tratatul precedent, semnat de Ceaușescu, și, mai grav, Părțile Contractante se angajau să‑și respecte frontierele de stat. Deci, nici vorbă de condamnarea Pactului Ribbentrop‑Molotov și a consecințelor acestuia asupra Basarabiei și Bucovinei, pe care Patria‑mumă le lăsa, grație noilor săi conducători „revoluționari”, tot la „Matușka Rossia”.

Așadar, din partea echipei de la București nimic, dar absolut nimic nou în favoarea Chișinăului, în afară de palavre care erau rostite de guvernanți în sotto voce…

Acest tratat păgubos, un act de trădare națională, a și fost semnat la Moscova de Iliescu și Gorbaciov, fiind primul de acest fel încheiat de noua și, în fapt, de către vechea Românie. Demantelarea URSS, în decembrie 1991, a împiedicat echipa conducătoare de la București de a ratifica Tratatul, documentul neintrând în galeria documentelor rezervate, din păcate, trădării naționale în orice țară.

Informați despre aceste negocieri paralele cu rușii, fruntașilor de la Chișinău nu le venea să creadă. De aceea, în contextul diminuării suspecte a tonului Bucureștilor în direcția unei uniri într‑un viitor previzibil, conducerea de la Chișinău își trimitea mesagerii la… mine!

Astfel, la finele lunii octombrie 1991, când negocierile româno‑sovietice se terminaseră „cu succes”, la București a sosit președintele Comisiei de politică externă a Parlamentului, profesorul universitar doctor Vasile Nedelciuc, însoțit de un bărbat înalt, bine făcut, căruia nu i‑am înțeles inițial numele. Aveam să aflu ulterior că numele său era Anatol Plugaru și era Șeful Serviciului de Informații Externe al Republicii Moldova.

Nedelciuc nu a dorit să mă întâlnească în clădirea MAE și, de fapt, în niciun fel de clădire, ci în parc, la Bordei. Locația el a ales‑o, stârnindu‑mi curiozitatea. Vasile, care se pare că fusese cândva ofițer KGB, era deci un profesionist. El dorea ca mesajul să nu fie înregistrat în niciun fel, putând la rigoare să nu‑l recunoască.

Intrase, deci, între noi microbul neîncrederii…

Mi‑a comunicat, în esență, următoarele:
Președintele Snegur crede că ar fi posibil, în acel moment când în FDSN se discuta proiectul noii Constituții a României, să se ia în discuție posibilitatea creării, pe lângă postul de președinte al României, și a postului de vicepreședinte, care să îi fie acordat lui Mircea Snegur. România ar fi urmat să devină, după modelul SUA, o republică prezidențială.

Poate că ideea nu era rea, dar atunci folosul real ar fi fost ca președintele Snegur să fi venit la România cu Basarabia cu tot!

Discuția s‑a purtat în doi, celălalt basarabean urmărindu‑ne de la cca. 100 de metri, într‑o încercare de a se asigura, probabil, că nu suntem supravegheați sau înregistrați.

Începuseră, pesemne, să‑și piardă încrederea și în mine.

Vasile Nedelciuc nu a acceptat invitația mea de a lua masa împreună, în trei, și a plecat precipitat spre mașina care îi aștepta.

Am avut un gust amar în gură… Ce gândisem și sperasem și ce se alesese din entuziasmul poporului care, iată, era înșelat – pentru a câta oară? – pe pământ mioritic!

Am comunicat în regim de urgență cele de mai sus conducerii MAE care, prin curier militar, a transmis dialogul avut cu președintele Comisiei de politică externă de la Chișinău personal lui Ion Iliescu la Palatul Cotroceni.

Și Cotrocenii au tăcut, au tăcut, au tăcut… și „cumetria” nu s‑a mai făcut…

Prin urmare, vox populi, vox dei este un MOFT!

ANEXA
/Proiect

DECLARAȚIA
DE INDEPENDENȚĂ A REPUBLICII MOLDOVA

PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA, constituit în urma unor alegeri libere și democratice;

AVÂND ÎN VEDERE trecutul milenar al poporului nostru și statalitatea sa neîntreruptă în spațiul istoric și etnic al devenirii sale,

CONSIDERÂND actele de dezmembrare ale teritoriului național de la 1775 și 1812 ca fiind în contradicție cu dreptul istoric și de neam și cu statutul juridic al Principatului Moldova, acte infirmate de evoluția istoriei și de voința liber exprimată a populației Basarabiei și a Bucovinei, la 27 martie 1918 și, respectiv, la 15 noiembrie 1918,

ȚINÂND SEAMA că dreptul la autodeterminare al populației din Basarabia și Bucovina a fost recunoscut de Puterile aliate și asociate prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920,

APRECIIND că prevederile protocolului adițional secret la Tratatul sovieto‑german de neagresiune, semnat la Moscova, la 23 august 1959 – instrument juridic internațional ce a avut efecte nefaste asupra integrității teritoriului național, prin ocuparea cu forța armată, la 28 iunie 1940, a Basarabiei, nordului Bucovinei și a Ţinutului Herța – intrau în flagrantă contradicție cu principiile și normele unanim admise ale Dreptului internațional, precum și cu prevederile Pactului Ligii Națiunilor, Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920, Pactului Briand‑Kellogg din 1928 și Convenției pentru definirea agresorului din 1933,

LUÂND ACT că Declarația de la Chișinău a Conferinței internaționale „Pactul Molotov‑Ribbentrop și consecințele sale pentru Basarabia, adoptată la 28 iunie 1991, precum și declarațiile Parlamentelor multor state consideră înțelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul URSS și Guvernul Germaniei, nulă ab initio și cer lichidarea consecințelor politico‑juridice ale acesteia,

SUBLINIIND că Legea URSS „Cu privire la formarea RSS Moldovenești unionale”, adoptată de către Sovietul Suprem al URSS la 2 august 1940, și Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS „Cu privire la stabilirea graniței între RSS Ucraineană și RSS Moldovenească” din 4 noiembrie 1940 au fost impuse prin forță, fără consultarea populației din teritoriul ocupat al Basarabiei, nordului Bucovinei și Ţinutului Herța, prin depășirea de către aceste organe ale puterii de stat a URSS a prerogativelor lor constituționale și, în consecință, nu există niciun act politico‑juridic ce ar confirma legitimitatea calității Republicii Moldova ca parte componentă a URSS,

REAMINTIND că în ultimii ani mișcarea democratică de eliberare națională a populației din Republica Moldova și‑a reafirmat aspirațiile de libertate, independență și unitate națională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naționale de la Chișinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 și 27 august 1991, legile și hotărârile Parlamentului Republicii Moldova cu privire la decretarea limbii române ca limbă de stat și reintroducerea alfabetului latin, la 31 august 1989, drapelul de stat, la 27 aprilie 1990, stema de stat, la 3 noiembrie 1990, și la schimbarea denumirii oficiale a statului la 23 mai 1991,

SUBLINIIND importanța Declarației privind suveranitatea de stat a Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 23 iunie 1990, și faptul că populația Republicii Moldova, exercitând dreptul său suveran, nu a participat la 17 martie 1990, în ciuda presiunilor exercitate de Guvernul URSS, la referendumul asupra menținerii URSS,

ȚINÂND SEAMA de procesele ireversibile ce au loc în Europa și în lume pentru democrație, libertate, independență și unitate națională, pentru edificarea statului de drept și trecerea la economia de piață,

REAFIRMÂND egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul acestora la autodeterminare, conform Cartei ONU și normelor pertinente ale Dreptului internațional în acest domeniu,

APRECIIND, pentru toate aceste considerente, că a sosit ceasul cel mare al săvârșirii unui act firesc de Justiție, în concordanță cu istoria poporului nostru, cu normele morale și ale Dreptului internațional,

PROCLAMĂ

Solemn și ireversibil, în numele întregii populații a Republicii Moldova și în fața întregii lumi:

REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN ȘI INDEPENDENT, LIBER SĂ‑ȘI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ȘI VIITORUL PATRIEI, FĂRĂ NICIUN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILE ȘI NĂZUINȚELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN SPAȚIUL ISTORIC ȘI ETNIC AL DEVENIRII SALE NAȚIONALE.

În calitatea sa de STAT SUVERAN ȘI INDEPENDENT, REPUBLICA MOLDOVA:

SOLICITĂ, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, tuturor statelor și guvernelor lumii recunoașterea independenței sale, astfel cum a fost proclamată de Parlamentul liber ales al Republicii și dorește să stabilească relații politice, economice, culturale și în alte domenii de interes comun cu țările europene, cu toate statele lumii, fiind gata să procedeze la stabilirea de relații diplomatice cu acestea, potrivit normelor de Drept internațional și practicii existente în lume în această materie; să colaboreze cu celelalte state ce se desprind de URSS, devenind state independente, în scopul soluționării tuturor problemelor dificile moștenite de la URSS, în conformitate cu principiile CSCE, ale Dreptului internațional,

CERE Organizației Națiunilor Unite ca Republica Moldova să fie admisă ca membru cu drepturi depline în organizația mondială și în agențiile sale specializate,

ESTE GATA să adere la Actul final de la Helsinki și la Carta de la Paris pentru o nouă Europă, solicitând, totodată, să fie admisă la OSCE și la mecanismele sale, cu drepturi egale,

CERE Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să înceapă imediat negocieri cu Guvernul Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupație și anexare, precum și retragerea trupelor străine de pe teritoriul său național, anexat de URSS,

DISPUNE ca pe teritoriul său să se aplice numai Constituția, legile și celelalte acte normative adoptate de către organele legal constituite ale Republicii Moldova,

GARANTEAZĂ exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale și a libertăților politice tuturor cetățenilor Republicii Moldova, grupurilor naționale, etnice, religioase și lingvistice, în conformitate cu prevederile Actului final al CSCE de la Helsinki și ale documentelor adoptate ulterior, precum și ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Adoptată la Chișinău, de Parlamentul Republicii Moldova, la 27 august 1991
Drept pentru care subsemnații, deputați ai poporului, liber și nesiliți de nimeni, semnează:
Chișinău, sediul Guvernului, 26.08.1991,
Ora 18.15”

Ambasador Aurel Preda

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*