Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Populismul - Irezistibila ispită politică » Alexandru Volacu: Populismul și problema legitimității democratice

Alexandru Volacu: Populismul și problema legitimității democratice

Populismul și problema legitimității democratic [1]

 

  1. Introducere

Creșterea recentă a sprijinului electoral pentru unii competitori politici etichetați în spațiul mediatic și academic drept „populiști” este un fenomen observabil în Europa (și nu numai), chiar și fără apelul la studii empirice aprofundate. Spre exemplu, în Parlamentul European, două grupuri europarlamentare, Europa Libertății și Democrației Directe și Europa Națiunii și Libertății (ce numără în total 81 de europarlamentari) sunt de regulă asociate cu ideologia populistă, cărora li se alătură și numeroase partide din alte grupuri, precum Fidesz din Ungaria (EPP) sau Justiție și Dreptate din Polonia (ECR), dar și partide ce nu fac parte din grupuri europarlamentare, precum Jobbik din Ungaria sau Chrysí Avgí din Grecia. La nivel național, de asemenea, partide percepute ca fiind populiste formează cabinete guvernamentale monocolore sau în coaliții, cum este cazul în Ungaria, Polonia, Slovacia sau Grecia. Alegeri prezidențiale recente, precum cele din Austria, unde Norbert Hofer (FPO) a terminat cursa electorală pe locul 2 sau cele din Franța, unde Marine Le Pen (FN) tocmai intrase în turul 2 al alegerilor prezidențiale în momentul scrierii acestui articol, relevă de asemenea capacitatea candidaților populiști de a concura cu șanse de câștig în alegeri naționale majore. În fine, două dintre evenimentele politice centrale ale anului 2016, i.e. referendumul favorabil ieșirii Marii Britanii din UE și alegerea lui Donald Trump ca Președinte al SUA sunt, la rîndul lor, cel puțin parțial asociate cu preluarea unor mesaje populiste ca dimensiune esențială a campaniilor electorale.

Miza acestui articol este de a oferi o explorare preliminară a modului în care legitimitatea democratică este concepută în ideologia populistă și de a examina plauzibilitatea morală a acestei concepții. Articolul este structurat astfel: în următoarea secțiune prezint principalele abordări normative ale democrației, distingând între două forme de proceduralism democratic și două forme de instrumentalism democratic. În secțiunea 3 prezint o definiție stipulativă a populismului, urmându-l pe Cas Mudde, după care argumentez că aceasta este incompatibilă cu instrumentalismul democratic. În consecință, susțin că abordarea populistă reprezintă o variantă subțire de proceduralism pur democratic, însă că aceasta este normativ indezirabilă. În ultima secțiune prezint concluziile și câteva posibile direcții de critică ale argumentului.

  1. Perspective normative asupra legitimității democratice

Deși în filosofia politică analitică contemporană există o convergență generală asupra ideii că o anumită formă de democrație este superioară față de orice alt regim politic fezabil conceput până în acest moment[1], diferite abordări asupra justificării normative a acesteia (care uneori sunt incompatibile) au fost propuse. Întrebarea comună la care aceste abordări încearcă, așadar, să răspundă este de ce autoritatea politică instituită de un regim democratic este legitimă, sau pe ce se sprijină „permisibilitatea morală a unui stat de a emite și impune ordine”[2]. La modul cel mai general, concepțiile despre legitimitatea democratică se împart în două categorii, denumite proceduralism democratic și instrumentalism democratic[3].

Proceduralismul democratic este poziția potrivit căreia legitimitatea democratică decurge din caracteristicile intrinesci ale procesului prin care deciziile democratice sunt luate. La rândul său, proceduralismul democratic poate implica două dimensiuni, chiar dacă unele teorii ce fac parte din această familie pun accentul în principal (sau chiar în mod absolut) pe una singură. Aceste două dimensiuni sunt: (1) cea agregrativă, ce se referă la echitatea[4] mecanismelor electorale, cel mai des operaționalizată sub forma principiului „un om, un vot”[5] și (2) cea deliberativă, ce se referă la importanța dezbaterii publice anterioare votului, fiind „ancorată în idealul intuitiv al unei asocieri democratice în care justificarea termenilor și condițiilor de asociere decurge din argumentația publică și raționarea între cetățeni egali”[6]. Probabil cea mai importantă concepție proceduralistă a democrației îi aparține lui Robert Dahl. Acesta propune o serie de 5 criterii, a căror satisfacție maximală surprinde ideea de democrație perfectă: (1) participarea efectivă, potrivit căruia cetățenii trebuie să aibă oportunități corespunzătoare și egale de a-și exprima preferințele privind prioritățile agendei publice și pe cele ce privesc rezultatele finale, (2) egalitatea votului în etapa decisivă, potrivit căruia în deciziile colective cetățenii trebuie să aibă oportunități egale de a-și exprima opțiuni de o valoare egală cu opțiunile celorlalți, (3) înțelegerea luminată, potrivit căruia cetățenii trebuie să aibă oportunități egale și corespunzătoare de a descoperi care dintre alternativele electorale servesc cel mai bine propriului lor interes, (4) controlul asupra agendei, potrivit căruia demos-ul trebuie să aibă oportunitatea exclusivă de a decide ce probleme vor fi prioritizate pe agenda publică și (5) cuprinderea, ce presupune că toți cetățenii unui stat trebuie să fie incluși în demos[7].

Instrumentalismul democratic se opune abordării proceduraliste. Acesta este, potrivit lui Richard Arneson „combinația a două idei. Una este instrumentalismul în privința aranjamentelor politice: forma de guvernământ ce ar trebui să fie instituită și susținută într-o societate politică este cea a cărei consecințe ar fi mai bune decât ale oricărei alternative fezabile. A doua idee este că în condiții moderne, instituțiile politice democratice ar fi cele mai bune din perspectiva normei instrumentaliste, și ar trebui așadar să fie implementate”[8]. Această abordare poate, de asemenea, să cuprindă mai multe tipuri de teorii distincte, în funcție de cum vom interpreta ideea de consecințe bune. O versiune intuitivă a acestei abordări presupune că noțiunea de consecință bună este strict legată de stările de fapt produse prin intermediul procesului democratic, considerând că acestea sunt, în medie, moral superioare față de cele produse de orice alt regim politic. După cum susține Joshua Cohen, această concepție epistemică asupra democrației[9] presupune trei elemente: (1) un standard independent (față de rezultatul votului) a ceea ce este o decizie corectă, (2) o perspectivă cognitivă asupra votului, conform căreia votul exprimă convingeri despre care sunt deciziile corecte, nu preferințele personale ale alegătorului și (3) o perspectivă asupra procesului decizional ca un proces în care indivizii își ajustează convingerile cu privire la corectitudinea unei decizii în funcție de dovezile disponibile[10]. O altă versiune, preferată de Arneson, susține că aspectele epistemice nu sunt tot ceea ce contează în evaluarea regimului politic, apărând ideea că „o decizie este moral legitimă doar în cazul în care, pe termen lung, duce la obținerea unor rezultate care sunt moral superioare față de cele pe care le-ar furniza orice procedură alternativă fezabilă”[11]. Conform acestei concepții, chiar dacă democrația nu ar produce decizii moral superioare oricărui alt regim, tot ar putea fi preferabilă datorită, spre exemplu, culturii civice pe care o construiește într-o anumită comunitate. Este important să observăm însă două aspecte comune ale celor două abordări instrumentaliste. În primul rând, ambele solicită identificarea unui standard independent al consecințelor bune, ce nu derivă din rezultatul votului. În al doilea rând, ambele permit „limitarea” parțială a voinței majorității în anumite situații, în măsura în care această limitare va duce la rezultate morale mai bune.

  1. Concepția populistă asupra legitimității democratice

După cum se poate observa inclusiv în urma lecturării numărului actual al revistei în care acest articol este publicat, noțiunea de populism este folosită frecvent în atât în discursul politic cât și în cel din câmpul științelor politice, de multe ori cu sensuri radical diferite. Pentru evitarea oricărei confuzii în parcurgerea argumentelor din această secțiune, menționez în mod explicit că în continuare voi opera cu o definiție particulară a acestui concept, propusă de Cas Mudde[12]. Potrivit acestuia, populismul este „o ideologie ce consideră societatea ca fiind în mod fundamental separată în două grupuri omogene și antagonice, ‘poporul pur’ contra ‘elitei corupte’, și care argumentează că politica ar trebui să fie o expresie a voinței generale a poporului”[13]. Cele trei elemente centrale ale acestei definiții sunt: (1) ideea de popor pur, (2) ideea de elită coruptă și (3) ideea de voință generală. Primele două disting populismul de alte două abordări: cea elitistă, potrivit căreia societatea este într-adevăr divizată în cele două grupuri identificate mai sus, însă elitele au îndreptățirea morală să ia deciziile politice relevante într-o comunitate (sau cel puțin să aibă o greutate mai mare în acest proces) și cea pluralistă, potrivit căreia societatea nu este divizată în două grupuri omogene, ci este alcătuită din diferite grupuri de interese, formate în circumstanțe diferite și care exercită presiune în funcție de sectorul în care se înscrie o anumită politică[14]. Cel de-al treilea element este esențial însă pentru argumentul pe care îl construiesc în acest articol. Noțiunea de voință generală, înțeleasă ca decizia majoritară, fără niciun fel de calificare suplimentară, nu doar ancorează, ci determină deplin concepția populistă asupra legitimității democratice. La prima vedere, este posibil ca această justificare să nu pară problematică. De altfel, putem observa că ea se găsește adeseori și în retorica unor lideri considerați în general ca făcând parte din categoria populismului, în particular atunci când aceștia obțin victorii electorale. Este de notorietate în acest sens, spre exemplu, poziționarea lui Nigel Farage, liderul UKIP față de referendumul privind ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană înainte și după rezultatul acestuia. Dacă cu o lună înainte de vot acesta afirma că „un referendum de 52%-48% [în favoarea rămânerii în UE] ar însemna categoric că problema nu este încheiată”[15], la câteva zile după referendum, care s-a încheiat cu un rezultate de aproximativ 52%-48% în favoarea ieșirii din UE, acesta susținea în legătură cu reluarea problemei că „este ultimul lucru pe care aș vrea să îl văd. Nu este un joc de tipul ‘cel mai bun din trei ture’”[16]. Mai general însă, putem observa o înclinație clară a partidelor considerate a fi populiste de a așeza în prim plan rolul referendumurilor obligatorii ca mecanism fundamental al actului de guvernare, cum este cazul Partidului pentru Libertate din Olanda condus de Geert Wilders[17],  Mișcării 5 Stele din Italia condusă de Beppe Grillo[18], Frontului Național condus de Marine Le Pen în Franța[19] etc. De asemenea, referendumurile sunt utilizate frecvent de către liderii populiști pentru instrumentarea unor reforme constituționale semnificative ce au ca obiectiv consolidarea puterii politice și, de multe ori, pot periclita anumite libertăți civile și politice sau separația puterilor în stat, cum este cazul referendumului inițiat de guvernul lui Viktor Orban în Ungaria în 2011[20] sau de referendumul recent inițiat de Recep Tayyip Erdogan în Turcia[21].

Pentru a înțelege ce este așadar în neregulă cu această concepție asupra legitimității democratice ce pare, reiterez, plauzibilă la prima vedere, voi încerca să o examinez în relație cu familiile de teorii ale democrației discutate anterior. După cum am văzut, instrumentalismul democratic implică stabilirea unui standard independent de rezultatele procesului electoral pentru evaluarea consecințelor bune și testarea democrației în lumina acestei norme. Concepția populistă asupra legitimității democratice pare să fie în mod esențial antagonică acestei perspective. După cum afirmă William Riker, populismul presupune că „opiniile majorității trebuie să fie corecte și trebuie să fie respectate pentru că voința poporului reprezintă libertatea poporului”[22]. Astfel, populismul respinge ideea existenței unui standard independent de corectitudine morală și, a fortiori, existența unui standard ce ar putea surprinde „cele mai bune rezultate”, de tipul celui propus de Arneson. Respingerea instrumentalismului democratic are însă un cost semnificativ. Supoziția potrivit căreia orice decizie obținută printr-o procedură majoritaristă este în mod intrinsec legitimă pentru că este o expresie a voinței generale/populare, maschează o stare de fapt mult mai complexă, ilustrată încă din perioada modernă de către John Stuart Mill: „’Poporul’ care exercită puterea nu este totdeauna unul și același cu poporul asupra căruia se exercită ea […] În plus, voința poporului înseamnă, practic, voința unei părți, care este cea mai numeroasă sau cea mai activă parte a poporului, a majorității, sau a acelora care au reușit să se facă recunoscuți drept majoritate; poporul, așadar, poate voi să oprime o parte a sa, iar precauțiile luate împotriva acestei oprimări sunt la fel de necesare ca și precauțiile luate împotriva oricărui alt abuz de putere”[23]. Desigur că procedurile majoritare sunt de regulă dezirabile, în orice concepție asupra legitimității democratice, însă prin respingerea standardelor independente de corectitudine, abordarea populistă este angajată să refuze protecția unor drepturi fundamentale politice, civile, socio-economice etc. ale cetățenilor săi (în ansamblu sau doar a unei anumite părți), dacă voința generală exprimată prin majoritate ar cere acest lucru. Spre exemplu, dacă voința generală este singurul aspect relevant pentru legitimitatea unei decizii democratice, după cum susțin implicit adeseori liderii populiști, o decizie prin care o minoritate etnică își va pierde dreptul de a vota, dreptul de a deține proprietăți sau chiar și dreptul la viață poate fi recunoscută ca fiind legitimă de o concepție ce ia în calcul exclusiv voința generală ca sursă a normativității.

Desigur, o asemenea perspectivă pare complet implauzibilă din punct de vedere moral, iar la prima vedere pare că o astfel de obiecție ar constitui un argument decisiv împotriva oricărei forme de abordări non-instrumentaliste. Cu toate acestea, este posibil ca proceduralismul să o contracareze dacă: (1) aceasta include și considerații despre rezultate în setul de elemente relevante pentru legitimitatea democratică sau (2) dacă împiedică, în virtutea condițiilor impuse, obținerea unor astfel de stări de fapt, în care minoritățile sunt exploatate în mod fundamental și sistematic de majorități. Astfel, dacă abordarea populistă poate fi interpretată într-un sens proceduralist ce urmează una dintre aceste două căi, problema implauzibilității morale poate fi neutralizată.

În primul rând, să observăm că perspectiva populistă asupra legitimității democratice pare să fie natural încadrabilă în familia de teorii proceduraliste, având în vedere că tot ceea ce solicită aceasta este ca o anumită procedură majoritaristă să fie satisfăcută. Prima posibilitate ilustrată mai sus, i.e. interpretarea concepției populiste ca o formă a ceea ce Fabienne Peter numește proceduralism rațional[24], este nerealizabilă, din moment ce acesta se opune, prin definiție, oricărei versiuni de standarde de evaluare independentă de procedură. În taxonomia propusă de Peter, versiunea populistă ar reprezenta, așadar, o formă de proceduralism pur, ce evită complet apelul la corectitudinea rezultatelor. Cu toate acestea, concepția populistă asupra legitimității democratice nu pare să urmeze nici cea de-a doua cale, disponibilă în principiu unei teorii pur-proceduraliste, deoarece nu impune condiții ce au caracterul de a bloca apariția anumitor rezultate pe care le percepem ca fiind moral problematice. Criteriile lui Dahl, spre exemplu, aveau scopul de a asigura legitimitatea prin faptul că nu ofereau doar o greutate egală fiecărui vot (idee care este în general prezentă și în cadrul justificativ al populismului), ci și oportunități egale și ample fiecărui cetățean de a participa la stabilirea agendei, a alternativelor de pe agendă sau de a obține cunoștințe cu privire la alternativele politice și la ce anume este în propriul lor interes. Desigur, neîndeplinirea maximală a tuturor acestor condiții nu înseamnă, pentru Dahl, că regimul politic este unul indezirabil, în acest sens fiind propuse o serie de criterii minimale mai slabe, care asigură totuși legitimitatea unei ordini politice, cum ar fi: (1) existența unor conducători aleși, (2) alegeri libere și corecte, (3) sufragiul cuprinzător, (4) dreptul de a candida în alegeri, (5) libertatea de exprimare, (6) informații alternative, (7) autonomie asociațională[25]. Deși nu ar garanta în mod absolut evitarea apariției unor stări de fapt în care majoritățile vor exploata sistematic și într-o manieră substanțială minoritățile din cadrul unei comunități politice, menținerea unor astfel de condiții minimale ar avea totuși rolul de a diminua semnificativ probabilitatea ca o astfel de stare de fapt să apară. Abordarea populistă nu recunoaște însă un set de reguli de tipul acesta, aspectele deliberative sau informaționale fiind, în mod particular, ignorate în cadrul ei. Mai mult, liderii ce sunt de regulă identificați ca având o abordare populistă vizează adeseori contestarea sau atacarea directă a unor condiții de acest tip, cum este spre exemplu cazul lui Viktor Orban în privința libertății de exprimare și a informațiilor alternative[26], sau pretind că o decizie colectivă este legitimă chiar dacă unele dintre acestea sunt flagrant încălcate, cum a fost recent cazul lui Erdogan în privința referendumului constituțional[27]. Prin eliminarea oricăror criterii normative ce depășesc nucleul egalității formale de drepturi electorale din setul de condiții ce fundamentează propria concepție despre legitimitatea democratică, abordarea populistă poate fi așadar atacată decisiv prin apelul la obiecția potrivit căreia o concepție despre legitimitate ce permite oprimarea sistematică a minorităților este normativ inacceptabilă.

  1. Concluzii

Sintetizând, în acest articol am încercat să ofer o examinare preliminară a concepției populiste asupra legitimității democratice. Am argumentat că aceasta este incompatibilă cu instrumentalismul democratic deoarece respinge existența unui standard de evaluare al consecințelor bune, independent de voința generală (exprimată de către majoritatea demos-ului). În schimb, am sugerat că abordarea populistă se încadrează mai curând în familia proceduralismului democratic, dar că versiunea particulară de proceduralism avansată de populism este una implauzibilă din punct de vedere moral, și în consecință ar trebui respinsă, deoarece implică faptul că exploatarea sistematică și profundă a minorităților de către majorități poate fi văzută ca fiind moral legitimă.

Este important de reiterat faptul că argumentele din articol sunt construite pornind de la o definiție particulară, chiar dacă influentă, a ideii de populism și că acestea pot eșua în cazul în care noțiunea centrală de populism este definită într-o altă manieră. De asemenea, după cum se observă din corpul articolului, ținta principală a argumentelor este populismul de dreapta[28], chiar dacă eticheta utilizată aici este mai generică. Este posibil ca populismul de stânga însă, cu accentul pus în principal pe aspecte socio-economice, să poată fi reconstruit ca o versiune de abordare proceduralistă plauzibilă moral prin atașarea unor condiții de tipul celor propuse de Dahl ca parte a procesului de decizie colectivă.

 

Note:
[1] Autor: Alexandru Volacu – cadru didactic asociat al SNSPA, Co-Editor Șef al Romanian Journal of Society and Politics și Director al Bucharest Center for Political Theory.
Cu toate acestea, convergența spre această poziție nu presupune și ideea că ea este în mod unanim adoptată (vezi spre exemplu Somin, Ilya (2013), Democracy and Political Ignorance: Why Smaller Government is Smarter, Stanford: Stanford Universirt Press sau Brennan, Jason (2016), Against Democracy, Princeton: Princeton University Press).
[2] Estlund, David (2008), Democratic Authority: A Philosophical Framework, Princeton: Princeton University Press, p.2.
[3] Wall, Steven (2007), „Democracy and Equality”, Philosophical Quarterly, 57 (228), pp.416-438.
[4] În engleză fairness. Vezi Miroiu, Adrian (ed.) (1996), Teorii ale dreptății, București: Alternative, p.274) pentru o discuție asupra acestei traduceri.
[5] Deși alte mecanisme electorale ce păstrează ideea de echitate fără a acorda fiecărei persoane dreptul de a vota în mod efectiv pot exista, cum ar fi loteriile electorale propuse de Jason Brennan. Vezi Brennan, Jason, Hill, Lisa (2014), Compulsory Voting: For and Against, Cambridge: Cambridge University Press, pp.54-59.
[6] Cohen, Joshua (1997), „Deliberation and Democratic Legitimacy”, în J. Bohman și W. Rehg (eds.), Deliberative Democracy, Cambridge: MIT Press, p.72.
[7] Dahl, Robert ([2002] 1989), Democrația și criticii ei, trad. de P. Iamandi, Iași: Institutul European, pp.151-160.
[8] Arneson, Richard (2009), „The Supposed Right to a Democratic Say”, în T. Christiano și J. Christman (eds.), Contemporary Debates in Political Philosophy, Malden-Oxford: Wiley-Blackwell, p.197.
[9] Este important să notăm că abordarea epistemică poate fi cuplată și cu perspectiva proceduralistă asupra democrației. David Estlund și Fabienne Peter, spre exemplu, susțin astfel de poziții. Vezi Democratic Authority: A Philosophical Framework, Princeton: Princeton University Press și Peter, Fabienne (2008), Democratic Legitimacy, New York: Routledge.
[10] Cohen, Joshua (1986), „An Epistemic Conception of Democracy”, Ethics, 97 (1), p.34.
[11] Arneson, Richard (2003), „Defending the Purely Instrumental Account of Democratic Legitimacy”, Journal of Political Philosophy, 11 (1), p.123.
[12] Această opțiune nu implică o judecată valorică cu privire la optimalitatea acestei definiții, ci este realizată din considerente pragmatice ce privesc claritatea argumentelor. Pentru o prezentare succintă a unora dintre cele mai importante alternative vezi Mudde, Cas, Rovira Kaltwasser, Cristobal (2017), Populism: A Very Short Introduction, Oxford: Oxford University Press, pp.2-5.
[13] Mudde, Cas (2004), „The Populist Zeitgeist”, Government and Opposition, 39 (4), p.543.
[14] Ibidem, pp.543-544.
[15] http://www.mirror.co.uk/news/uk-news/nigel-farage-wants-second-referendum-7985017.
[16] http://www.mirror.co.uk/news/uk-news/nigel-farage-says-brexit-referendum-8283500.
[17] https://medium.com/@flaviadzodan/be-afraid-geert-wilders-released-his-platform-for-next-years-election-a1ac453a0fff.
[18] http://www.beppegrillo.it/iniziative/movimentocinquestelle/Programma-Movimento-5-Stelle.pdf.
[19] http://uk.reuters.com/article/uk-france-election-fn-manifesto-factbox-idUKKBN15J00B?il=0.
[20] https://www.constituteproject.org/constitution/Hungary_2011.pdf.
[21] https://politicsandlawinturkey.wordpress.com/publications/contributions-of-fellows/2017-amendment-proposal-to-the-turkish-constitution/.
[22] Riker, William (1982), Liberalism against Populism: A Confrontation between the Theory of
Democracy and the Theory of Social Choice, San Francisco: W.H. Freeman, p.14.
[23] Mill, John Stuart ([1994] 1859), Despre libertate, trad. de A. P. Iliescu, Bucureşti: Humanitas, pp.10-11.
[24] Peter, Fabienne (2008), Democratic Legitimacy, New York: Routledge, pp.65-74.
[25] Dahl, Robert ([2002] 1989), Democrația și criticii ei, trad. de P. Iamandi, Iași: Institutul European, pp.306-307.
[26] https://freedomhouse.org/blog/press-freedom-loser-viktor-orb%C3%A1n%E2%80%99s-winner-take-all-hungary.
[27] Vezi http://www.euronews.com/2017/04/16/turkey-s-opposition-chp-cries-fraud-in-crucial-referendum și http://www.osce.org/odihr/elections/turkey/311726.
[28] Pentru distincția între populismul de dreapta și cel de stînga vezi Otjes, Simon, Louwerse, Tom (2015), „Populists in Parliament: Comparing Left-Wing and Right-Wing Populism in the Netherlands”, Political Studies, 63, pp.60-79.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*