Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Terorism fără Frontiere » Adrian Bantaș, Elvira Beldiman: Instrumente ale Uniunii Europene pentru combaterea terorismului

Adrian Bantaș, Elvira Beldiman: Instrumente ale Uniunii Europene pentru combaterea terorismului

Abstract: Uniunea Europeană reprezintă, în opinia noastră, cel mai de succes proiect integraționist inițiat vreodată pe bătrânul continent, reușind, după mai bine de 60 ani de evoluție treptată, să realizeze un nivel de armonizare, pe diferite sectoare, fără echivalent în peisajul orcultura-de-securitate-analiza-informatiiganizațiilor internaționale contemporane. Acest fapt se reflectă și pe planul relațiilor internaționale unde, pe lângă politicile distincte ale statelor membre, Uniunea Europeană beneficiază și de instrumentul Politicii Europene de Securitate Comună, menit a sprijini eforturile Uniunii de a juca un rol important pe arena mondială. Cu toate acestea, aspectul în cauză aduce după sine, într‑o lume globalizată, unde atât beneficiile, cât și riscurile se mondializează cu rapiditate, o serie de riscuri și amenințări noi, una dintre acestea fiind terorismul, cu tot ce înseamnă consecințele sale dramatice. În fața acestei provocări, Uniunea este obligată să adopte măsurile necesare salvgardării securității, libertății și prosperității cetățenilor săi.

Considerații introductive

Uniunea Europeană reprezintă forma actuală a construcției comunitare începute în perioada imediat următoare încheierii celui de‑al Doilea Război Mondial. Astfel, prima organizație de integrare apărută în spațiul continentului european, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (înființată prin Tratatul de la Paris, semnat în 1951), avea ca obiective, în afară de determinările economice ale asigurării fluxului liber al mijloacelor de producție (în speță: cărbune și oțel), menținerea unui climat internațional stabil, în Europa, și evitarea unei conflagrații viitoare, prin intermediul controlului exercitat de la nivel supranațional asupra potențialului industrial al Germaniei și utilizarea acestuia, în condiții de supraveghere, pentru sprijinirea efortului comun de combatere a amenințării sovietice.

Totuși, construcția comunitară nu și‑a stopat devenirea sa în acest stadiu, ci a trecut rapid la noi sectoare de colaborare și, ulterior, integrare, semnarea Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană si a Tratatului Instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Roma, 1957) transferând atenția statelor membre spre crearea unei uniuni vamale și, treptat, a unei piețe comune în toate sectoarele economice. Totuși, noile obiective și nivelul de dezvoltare economică adus de acestea nu au determinat abandonarea ideii de construire a unei identități europene atât în domeniul securității, cât și în cel al politicii externe. Eșecurile suferite pe primul palier, cum ar fi abandonarea planului Pleven, nu au fost definitive, Cooperarea Politică Europeană, constând, la început, în întâlniri periodice ale miniștrilor de Externe ale statelor membre, conducând, treptat, la consacrarea legală a unei Politici Externe și de Securitate Comună, definită prin Tratatul pentru Uniunea Europeană, semnat la Maastricht, în 1992, și dezvoltată ulterior, până la atingerea formei actuale, al cărei principal sediu al materiei îl reprezintă Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene (Lisabona, 2007).

În ceea ce privește terorismul, acesta reprezintă una dintre noțiunile cele mai dificil de definit din domeniul științelor securității și nu numai.

După cum se exprimă anumiți specialiști în domeniu, „primele încercări de definire a terorismului, din punct de vedere juridic, au apărut în timpul «Conferinţelor Internaţionale pentru Unificarea Legii Penale», prin intermediul lui Quintilliano Saladana, care a introdus, în 1925, în cadrul Academiei de la Haga, conceptul de «crimă internaţională» (ce includea, în sfera sa de definire, crimele împotriva drepturilor omului şi crimele comise împotriva şefilor statelor străine sau a reprezentanţilor diplomatici ai acestora). Din cauza inabilităţii statelor de a cădea de acord asupra definirii «crimei politice» sau a determinării exacte a ceea ce constituie un act terorist, patru conferinţe internaţionale au eşuat în încercarea de a defini terorismul.”[1]

„În cadrul conferinţei de la Copenhaga din anul 1935 se ajunge la definirea juridică a terorismului ca «act voluntar comis împotriva vieţii, integrităţii fizice, sănătăţii sau libertăţii oficialităţilor; orice act care primejduieşte o comunitate, creează o stare de teroare în vederea schimbării autorităţii publice sau împiedicarea acţiunilor acesteia, sau care urmăreşte deranjarea relaţiilor internaţionale».”[2]

„Prima «Conferinţă a Ligii Naţiunilor pentru prevenirea şi pedepsirea terorismului» a avut loc între anii 1935‑1936, în cadrul acesteia adoptându‑se definirea actelor teroriste ca «actele criminale îndreptate împotriva unui stat, astfel gândite şi concepute să creeze teroare în minţile persoanelor particulare, a grupurilor sociale sau a opiniei publice».”[3]

„În 1972, administraţia americană a înaintat, în cadrul celei de‑a şasea Adunări Generale a ONU, memoriul «Propunerea SUA privind legiferarea convenţiei pentru prevenirea şi pedepsirea anumitor acte de terorism internaţional», finalizată cu decizia ONU de a stabili un «Comitet Ad Hoc pentru terorismul internaţional». La 9 decembrie 1985, ONU a adoptat pentru prima dată o rezoluţie de condamnare a actelor teroriste, definindu‑le ca «acte criminale».”[4]

„Terorismul se prezintă ca un fenomen social extrem de complex, constând în manifestarea spectaculoasă a violenţei, cu scopul de a atrage atenţia, a înspăimânta, a chinui şi a impune un anumit tip de comportament, uneori, pur şi simplu pentru a teroriza, printr‑o gamă foarte diversificată de acţiuni‑limită, în care omul este deopotrivă armă şi victimă, călău şi condamnat.”[5]

Europa și fenomenul terorist

Urmărindu‑și obiectivele de a deveni un actor de prim rang al sistemului internațional contemporan și de a prelua din sarcinile în domeniul salvgardării securității cetățenilor săi, Uniunea și‑a consolidat instrumentele PESC/PSAC reacționând, în general post‑factum, la evoluțiile mediului internațional de securitate. Astfel, evenimente precum căderea blocului comunist, Primul Război din Golf, confruntările sângeroase din spațiul fostei Iugoslavii sau loviturile aeriene împotriva acestui stat au determinat, fiecare, modificări ale instrumentelor juridice care deservesc arhitectura de securitate europeană. Nici fenomenul terorist nu face excepție, diversele atentate produse în Europa și în lume, între care cele de la 11 septembrie 2001 se remarcă prin tragismul deosebit, au determinat reacții din partea decidenților europeni.

Observăm, din acest punct de vedere, două tendințe. Prima dintre acestea este adaptarea destul de rapidă la noile provocări, prin adoptarea de instrumente juridice apte de a conferi cadrul necesar acțiunii concrete a Uniunii, chiar dacă, uneori, imposibilitatea armonizării intereselor statelor membre face imposibilă luarea unei decizii de implicare efectivă în soluționarea unei crize. Cea de‑a doua este reprezentată de o oarecare inerție a acțiunii Uniunii, reformele sau inovațiile în materia politicii externe UE-prevenirea-combaterea-terorismuluisau a securității fiind, în general, posterioare evenimentelor care le‑au facut necesare, această tendință diminuând din forța Uniunii Europene pe plan internațional.

În ceea ce privește un scurt istoric al atentatelor teroriste, produse în Europa, după anul 1989, se pot menționa o serie de evenimente marcante. Spre exemplu, în data de 25 iulie 1995, în Franța, o bombă a explodat într‑un tren aflat în stația „Saint‑Michel” din Paris, cauzând moartea a opt persoane. Atribuit extremiștilor islamiști algerieni, atentatul a fost cel mai sângeros dintr‑o serie de acțiuni teroriste comise în vara anului 1995 și soldate cu peste 200 de răniți. Mai târziu, în 15 august 1998, în Marea Britanie, un atentat cu mașină‑capcană la Omagh (centrul provinciei Ulster) a cauzat moartea a 29 de persoane și rănirea altor 220. Atentatul a fost revendicat de o facțiune disidentă a organizației Armata Republicană Irlandeză (IRA) și care se opunea procesului de pace din Irlanda de Nord. Mai târziu, pe 11 octombrie 2002, în Finlanda, un atentat cu bombă în centrul comercial Vantaa, din apropiere de Helsinki, s‑a soldat cu șase morți, printre care autorul (un student de 19 ani), și peste 80 de răniți.[6]

Unul dintre cele mai sângeroase atentate ale ultimilor ani s‑a produs pe 11 martie 2004, în Spania. Zece bombe au explodat la Madrid și în suburbiile sale, la bordul a patru trenuri, provocând moartea a 191 de persoane și rănirea a peste 2.000. Seria neagră continuă în 7 iulie 2005, în Marea Britanie, cu patru atentate sinucigașe, comise simultan în trei rame de metrou și într‑un autobuz din Londra, care s‑au soldat cu 56 de morți și 700 de răniți. Atacurile au fost revendicate de o grupare care a susținut că se numește Al‑Qaeda.[7]

Ulterior, pe 22 iulie 2011, în Norvegia, un extremist de dreapta, Anders Behring Breivik, a detonat o bombă în apropierea sediului guvernului de la Oslo, după care la scurt timp s‑a deplasat pe insula Utoya, unde avea loc o tabără de vară a tinerilor socialiști norvegieni, ucigând 69 de persoane, majoritatea dintre ei adolescenți. El execută o pedeapsă de 21 de ani de închisoare, pedeapsa maximă în Norvegia, care va putea fi prelungită pe termen nedeterminat dacă autorul va fi considerat periculos. Și în 18 iulie 2012, în Bulgaria, cinci turiști israelieni au fost asasinați pe aeroportul din Burgas, în urma exploziei unei bombe plasate într‑un autocar. Șoferul acestuia și autorul atentatului au decedat de asemenea în atentat. Israelul a acuzat că la originea atacului s‑a aflat mișcarea libaneză Hezbollah. În intervalul 11-19 martie 2012, în Franța, Mohamed Merah (23 de ani) a ucis trei militari cu focuri de armă la Toulouse și Montauban (Sud‑Vestul Franței), iar pe 19 martie trei copii și un profesor la colegiul evreiesc „Ozar Hatorah” din Toulouse. Autorul a fost omorât de poliție pe 22 martie, după un asediu de 32 de ore asupra apartamentului său.[8]

Pe 22 mai 2013, în Marea Britanie, un militar britanic, Lee Rigby (25 de ani), a fost ucis de doi bărbați în apropierea unei cazarme a Artileriei regale în Woolwich, cartier din Sud‑Estul Londrei. Potrivit martorilor, cei doi agresori au încurajat trecătorii să filmeze scena în timp ce ei strigau „Allahu akbar!”, după care au fost arestați de poliție, iar în 24 mai 2014, în Belgia, un bărbat a deschis focul în holul de la intrarea în Muzeul evreiesc din Bruxelles, ucigând patru persoane, printre care un cuplu de turiști israelieni. Reținut la Marsilia (Sudul Franței), presupusul autor, francezul de origine algeriană Mehdi Nemmouche (29 de ani), a fost predat la finalul lunii iulie justiției belgiene, care l‑a inculpat pentru „asasinat în context terorist” și l‑a plasat în arest preventiv.[9]

Europa este șocată din nou pe 7 ianuarie 2015, către ora locală 11.30 (12.30, ora României), când doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru, cu cagule pe faţă şi înarmaţi cu arme automate, deschid focul la sediul publicației satirice Charlie Hebdo din Paris, în plină şedinţă de redacţie, strigând „Allahu akbar!”, ucid 12 persoane, după care fug cu o maşină către Nord‑Estul Parisului.[10] Teroarea va atinge, însă, noi culmi după ce şapte militanți islamişti comit o serie de atentate sinucigaşe în câteva puncte din Paris, în data de 14 noiembrie 2015, cum ar fi arena sportivă Stade de France, situată la periferia Parisului, în fața căreia trei terorişti s‑au aruncat în aer în momentul desfăşurării unui meci de fotbal amical între selecţionatele Franţei şi Germaniei, în timp ce, aproape simultan, alţi trei terorişti comit atacuri sinucigaşe în Clubul Bataclan, unde se afla în desfășurare un concert rock și un alt atac sinucigaş are loc în zona Voltaire din Paris. În ziua următoare atentatului, bilanțul acestuia ajunge, deja, la 132 de morţi şi 349 de răniţi, dintre care 99 în stare gravă, ceea ce face ca atentatul de la Paris să fie cel mai grav atac terorist comis în Europa Occidentală, după cel de la Lockerbie (Scoția), săvârşit în 1988 la bordul unui avion de linie și soldat cu 270 de morți.[11]

Uniunea Europeană împotriva terorismului. Documente programatice şi legislative

De‑a lungul perioadei analizate, confruntată fiind cu întregul spectru al metodelor teroriste de acțiune, o parte dintre acestea fiind exemplificate mai sus și cu imaginea și rezonanța unor evenimente petrecute în exteriorul spațiului european, dar cu impact direct sau indirect asupra întregii lumi, cum ar fi atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, Uniunea Europeană și‑a cristalizat propria abordare a combaterii fenomenului terorist, pe care a cuprins‑o într‑o serie de documente programatice, dar și de acte normative, toate fiind menite a oferi liniile directoare sau mecanismele concrete ale unei lupte pe care întreaga lume este constrânsă să o poarte și în cadrul căreia niciun moment de neglijență nu poate fi permis, fără a se solda cu consecințe tragice.

„Primul demers în această direcţie s‑a concretizat în adoptarea, de către Consiliul European – structură care defineşte liniile directoare politice generale ale UE – a unui «Plan de acţiune antiteroristă», ale cărui prevederi au fost transpuse, ulterior, în instrumente legislative, implementate la nivelul tuturor statelor membre. Documentul de bază în domeniul luptei împotriva terorismului la nivel comunitar – Decizia‑cadru 2002/475/JAI privind combaterea terorismului – a fost adoptat în iunie 2002, pentru a asigura caracterul integrat al abordării infracţiunilor teroriste la nivelul UE. Este de menţionat faptul că, anterior acestei decizii, doar şase state membre UE aveau în legislaţia naţională prevederi care să incrimineze infracţiunea de terorism.”[12]

„Această decizie‑cadru (2002/475/JAI) și decizie de modificare (2008/919/JAI) impun țărilor UE să‑și alinieze legislațiile și să introducă sancțiuni minime pentru infracțiunile teroriste. Deciziile definesc infracțiunile teroriste, precum și infracțiunile care privesc grupurile teroriste sau infracțiunile legate de activități teroriste și stabilesc normele pentru transpunere în țările UE.”[13]

Deciziile menţionate definesc conceptul de infracțiune teroristă ca o combinație de două elemente: obiective (crimă, vătămări corporale, luarea de ostatici, șantajul, comiterea unor atacuri, amenințarea de a săvârși oricare dintre faptele de mai sus etc.) și subiective (fapte săvârșite cu scopul de a intimida grav o populație, de a destabiliza sau de a distruge structurile unei țări sau organizații internaționale, sau de a constrânge puterile publice să se abțină de la a îndeplini un act oarecare). În continuare, un grup terorist este definit ca fiind o asociere structurată, formată din două sau mai mult de două persoane, stabilită în timp și care acționează concertat în vederea săvârșirii de infracțiuni teroriste.[14]

De asemenea, deciziile solicită fiecărei țări UE să incrimineze faptele pregătitoare ca fiind infracțiuni legate de activități teroriste. Exemplele includ provocările publice de a comite o infracțiune de terorism, recrutarea și instruirea pentru terorism și furtul, șantajul sau falsificările cu scopul de a săvârși infracțiuni teroriste. În continuare, deciziile impun statelor membre să incrimineze actele de instigare, complicitate sau tentativă, precum și încercarea de a săvârși anumite tipuri de infracțiuni, să stabilească pedepse penale pentru persoanele juridice și să prevadă reguli și praguri pentru pedepse și sancțiuni, să stabilească competența în ceea ce privește infracțiunile teroriste, atunci când infracțiunea este săvârșită pe teritoriul țării respective sau la bordul unei nave sub pavilionul său sau a unei aeronave înregistrate în țara respectivă, să stabilească competența dacă autorul infracțiunii este resortisantul sau rezidentul țării respective, infracțiunea este săvârșită în beneficiul unei entități juridice de pe teritoriul acesteia, infracțiunea este săvârșită împotriva populației sau instituțiilor din țara UE sau împotriva unei instituții UE cu sediul în respectiva țară, să stabilească competența în cazul în care refuză predarea sau extrădarea unei persoane suspectate sau condamnate pentru săvârșirea unei infracțiuni teroriste, să coopereze cu alte țări din UE și să decidă care dintre acestea își asumă jurisdicția atunci când sunt implicate mai multe țări într‑un anumit caz și să adopte măsuri pentru a asigura asistență adecvată pentru familiile victimelor.[15]

Remarcăm, în acest context, promptitudinea cu care Comunitățile Europene reacționează la amenințarea teroristă, și solidaritatea pe care o manifestă cu statele victime ale fenomenului terorist, indiferent de situarea lor geografică în afara continentului european. Practic, prin acest efort, Comunitățile din acel moment (actualmente Uniunea) își asumă un rol global în efortul de combatere a terorismului, întărindu‑și calitatea de actor de sine stătător pe scena relațiilor internaționale, independente și diferite de statele componente. Totuși, după această reușită legislativă se ridică o întrebare firească, despre modul cum inițiativa descrisă a fost transpusă în practică.

În legătură cu acest aspect, în raportul din septembrie 2014 privind punerea în aplicare a deciziei‑cadru 2008, Comisia Europeană remarcă faptul că „majoritatea țărilor UE (în afară de Irlanda și Grecia) au adoptat măsuri pentru incriminarea infracțiunilor recent introduse, precum provocările publice, recrutarea și instruirea pentru terorism.” De asemenea, este subliniat faptul că „există în continuare anumite chestiuni nerezolvate privind modalitatea în care punerea în aplicare a acestei decizii‑cadru în legislația națională a țărilor UE va afecta provocarea indirectă și incriminarea faptelor săvârșite de așa‑zișii «actori individuali».” [16]

Totuși, același raport identifică și anumite aspecte în cazul cărora progresele efectuate nu sunt considerate suficiente, menționate, însă, sub forma sublinierii unor aspecte care trebuie îmbunătățite. Dintre acestea, observăm „necesitatea unei abordări mai ample pentru ca aplicarea legii să se axeze pe prevenirea timpurie a radicalizării și a recrutării pentru terorism” sau „monitorizarea și evaluarea aplicării măsurilor de drept penal privind terorismul, acordând atenția cuvenită protecției drepturilor fundamentale.”[17]

Un alt document analizat este chiar Strategia Europeană de Securitate. Intitulat „O Europă mai sigură într‑o lume mai bună”, acesta are meritul de a fi identificat, pentru prima dată într‑o astfel de formă, la nivel european, principalele riscuri și amenințări la adresa securității europene, precum și o serie de valori după care Uniunea se conduce în combaterea acestora.

După cum spunea și principalul inițiator și promotor al Strategiei, Javier Solana, fost Înalt Reprezentant pentru PESC, „Strategia europeană de securitate a fost adoptată în decembrie 2003 și a devenit un reper în dezvoltarea politicii externe și de securitate a UE. Pentru prima dată, UE a convenit asupra unei evaluări comune a amenințării și a stabilit obiective clare pentru promovarea intereselor sale în materie de securitate, pe baza valorilor noastre principale.”[18]

În ceea ce privește terorismul, acesta este identificat, de către Strategie, ca una dintre amenințările cheie la adresa securității europene. Conform acesteia, „terorismul reprezintă un risc pentru viaţă; acesta presupune costuri semnificative; terorismul are drept scop subminarea deschiderii şi a toleranţei societăţilor noastre şi reprezintă o ameninţare strategică crescândă pentru întreaga Europă. Din ce în ce mai mult, mişcările teroriste dispun de resurse importante, sunt conectate prin reţele electronice şi sunt gata să recurgă la o violenţă nelimitată pentru a produce daune masive. Cel mai recent val de terorism este global ca arie de acoperire şi este legat de un extremism religios violent. Acesta este rezultatul unor cauze complexe. Acestea includ presiunea modernizării, crizele culturale, sociale şi politice, precum şi alienarea tinerilor care trăiesc în societăţi străine. Acest fenomen face parte, de asemenea, din propria noastră societate. Europa este atât o ţintă, cât şi o bază pentru un asemenea tip de terorism: statele europene sunt ţinte şi au fost atacate. Baze logistice ale Al Qaeda au fost descoperite în Regatul Unit, Italia, Germania, Spania şi Belgia. Este indispensabilă acţiunea concertată la nivel european.”[19]

Observăm amploarea percepută a nivelului acestei amenințări nu doar din fermitatea formulării textului, dar și din întinderea spațiului dedicat domeniului analizat, sau din plasarea acestuia aproape de debutul Strategiei, ceea ce sugerează faptul că terorismul este văzut ca una dintre cele mai importante și prezente amenințări la adresa securității cetățenilor europeni. Totuşi, Strategia nu se rezumă la aceste referiri la fenomenul terorist, ci îl amintește și în contextul altor amenințări identificate, ce ar putea fi relaționate, prin mijloacele și posibilitățile de transpunere în practică, cu terorismul. Spre exemplu, în cadrul amenințării denumite Proliferarea armelor de distrugere în masă, este subliniată posibilitatea ca acestea să fie utilizate de către rețelele teroriste pentru îndeplinirea scopurilor proprii. De asemenea, următoarea amenințare analizată, Conflictele regionale, este descrisă și prin prisma favorizării dezvoltării rețelelor teroriste, iar Eşecul statal este văzut tot ca un fenomen care poate servi drept element de favorizare a apariției, dezvoltării și persistenței rețelelor teroriste, prin existența unor regiuni vaste, cu acces la resurse de diferite tipuri, dar fără a fi supuse unui control efectiv, din partea unei autorități statale, care să combată respectivele grupări. De asemenea, Criminalitatea organizată este menționată și prin prisma legăturilor pe care aceste grupări le pot avea cu terorismul.

Practic, întreaga secțiune dedicată amenințărilor cheie la adresa securității europene este construită în jurul referirilor la fenomenul terorist.

În ceea ce privește o parte din măsurile efective adoptate în cadrul luptei împotriva terorismului, chiar Strategia ne oferă câteva exemple. Astfel, aceasta menționează că „după 11 septembrie, Uniunea a reacţionat cu măsuri precum adoptarea unui mandat european de arestare, iniţiative îndreptate împotriva finanţării terorismului şi un acord privind asistenţa juridică reciprocă cu Statele Unite ale Americii. UE continuă să dezvolte cooperarea în acest domeniu şi să îşi îmbunătăţească apărarea.”

Uniunea, conform Strategiei, „desfăşoară de mulţi ani o politică de combatere a proliferării” și „tocmai a ajuns la un acord asupra unui nou program de acţiune care prevede măsuri destinate să consolideze Agenţia Europeană pentru Energie Atomică, măsuri de intensificare a controalelor exporturilor şi de combatere a transporturilor ilegale şi achiziţiilor ilicite. UE este angajată pe calea realizării unei adeziuni universale la regimurile tratatelor multilaterale, precum şi a consolidării tratatelor şi a dispoziţiilor acestora în materie de verificare.”

De asemenea, „Uniunea Europeană şi statele membre au intervenit pentru a contribui la soluţionarea conflictelor regionale şi pentru a repune pe picioare statele aflate în derivă, inclusiv în Balcani, Afganistan şi în Republica Democrată Congo. Restaurarea bunei guvernări în Balcani, promovarea democraţiei şi dotarea autorităţilor din aceste regiuni cu capacităţi pentru a face faţă criminalităţii organizate reprezintă una dintre cele mai eficiente căi de combatere a criminalităţii organizate în cadrul UE.”[20]

Modalitatea de abordare a combaterii amenințărilor identificate este descrisă tot de către Strategia de Securitate a UE. Aceasta se exprimă astfel: „conceptul nostru tradiţional de autoapărare – de până la şi incluzând Războiul Rece – s‑a bazat pe ameninţarea reprezentată de invazie. Odată cu noile ameninţări, prima linie de apărare se va situa deseori în afara graniţelor. Noile ameninţări sunt dinamice. Riscurile proliferării sporesc în timp; rămase singure, reţelele teroriste vor deveni chiar şi mai periculoase. Eşecul statal şi criminalitatea organizată se răspândesc dacă sunt neglijate – după cum am putut vedea în Africa de Vest. Aceasta implică faptul că ar trebui să fim pregătiţi să acţionăm înainte de apariţia unei crize. Prevenirea conflictelor şi prevenirea apariţiei ameninţărilor nu pot începe prea devreme. În contrast cu ameninţarea vizibilă masivă din timpul Războiului Rece, niciuna dintre noile ameninţări nu este pur militară; şi nici nu se poate face faţă oricăreia dintre ele prin mijloace pur militare. Fiecare ameninţare necesită o combinaţie/un mix de instrumente. Proliferarea poate fi urmărită prin controlul exporturilor şi poate fi atacată prin exercitarea de presiuni politice, economice şi de altă natură în paralel cu abordarea cauzelor politice determinante. Pentru a face faţă terorismului poate fi necesară combinarea de informaţii secrete şi de mijloace poliţieneşti, judiciare, militare şi de altă natură. În statele aflate în derivă, pot fi necesare instrumente militare pentru restabilirea ordinii şi mijloace umanitare pentru a face faţă crizelor imediate. Dacă în conflictele regionale sunt necesare soluţii politice, mijloacele militare şi o poliţie eficientă pot fi necesare în faza post‑conflict. Instrumentele economice servesc pentru reconstrucţie, iar gestionarea civilă a crizelor ajută la restaurarea guvernării civile. Uniunea Europeană este bine dotată, în special pentru a răspunde unor situaţii cu aspecte atât de multiple.”[21]

Din această prezentare a abordării europene a gestionării și combaterii amenințărilor expuse reies, în opinia noastră, o serie de diferențe față de abordarea fenomenului de către SUA, de exemplu, precum și o serie de cauze ale acestora. Astfel, în general, Statele Unite acționează în contextul unor mult mai importante resurse disponibile, care pot susține operații vaste destinate combaterii terorismului direct în zonele unde proliferează (a se vedea, spre exemplu, acțiunile din Afganistan sau Irak)., precum și a unei voințe politice unitare și înclinate spre acțiune. În paralel, Uniunea Europeană este oarecum deficitară la capitolul capabilități, din cauza politicii de reducere a bugetelor apărării din statele membre, specifică anilor crizei financiare și nu numai, iar o voință politică unitară, mai ales în probleme cu impact politic puternic, precum desfășurarea unor astfel de operații, este greu de întrunit într‑o Uniune cu 28 de state cu viziuni și interese diferite. În acest context, Uniunea are un succes superior în desfășurarea unor acțiuni care nu implică o componentă de forță atât de importantă. De aceea, combaterea terorismului în sfera euro‑atlantică poate fi privită ca un tandem SUA‑UE, în care sarcinile concrete, cu aplicații globale, sunt asumate în funcție de adecvarea la specificul acțiunii fiecărei părți.

De altfel, și Strategia de Securitate a Uniunii Europene admite faptul că „unul dintre elementele centrale ale sistemului internaţional este reprezentat de relaţiile transatlantice. Acest fapt nu este numai în interesul nostru bilateral, ci consolidează comunitatea internaţională ca întreg. NATO reprezintă o ilustrare semnificativă a acestei relaţii.”[22]

În ceea ce privește punerea efectivă în practică a obiectivelor stabilite prin Strategia de Securitate, Raportul prezentat de către Javier Solana, la cinci ani de la elaborarea documentului, prezintă atât reușite, cât și capitole în care este nevoie de mai multă acțiune, la nivel concret.

În prima categorie se încadrează constatarea că, „bazându‑se pe o gamă unică de instrumente, UE contribuie deja la o lume mai sigură.” Aceasta a „depus eforturi pentru a construi securitatea pentru oameni, prin reducerea sărăciei și a inegalității, promovarea bunei guvernanțe și a drepturilor omului, sprijinirea dezvoltării și combaterea cauzelor conflictelor și ale nesiguranței. UE rămâne cel mai important donator al țărilor aflate în nevoie. Este necesar un angajament pe termen lung pentru stabilizarea de durată.”

De asemenea, Raportul afirmă că, „pe parcursul ultimului deceniu, politica europeană de securitate și apărare, ca parte integrantă a politicii noastre externe și de securitate comună, a dobândit mai multă experiență și și‑a sporit capacitatea, cu peste 20 de misiuni desfășurate ca răspuns la diferite crize, de la instaurarea păcii după tsunami în Aceh și până la protecția refugiaților în Ciad.”

Deficiențele sunt identificate drept capitole unde acțiunea Uniunii trebuie să prezinte un caracter mai pronunțat, mai aplicat. Astfel, Raportul identifică faptul că UE a „luat multe măsuri pentru a proteja societățile noastre împotriva terorismului”, dar admite că este nevoie de eforturi suplimentare în ceea ce privește măsurile de „coordonare pentru a acționa în cazul unui incident terorist major, în special dacă se utilizează materiale chimice, radiologice, nucleare și de bioterorism, pe baza dispozițiilor existente, precum planurile de coordonare a crizelor și mecanismul de protecție civilă. Sunt necesare eforturi suplimentare în ceea ce privește finanțarea terorismului, precum și o politică europeană eficientă și cuprinzătoare privind schimbul de informații, ținând seama în mod corespunzător de protecția datelor cu caracter personal.”

Apreciem că, pentru remedierea acestor deficiențe, este nevoie de continuarea și adâncirea cooperării în cadrul NATO, dar și de eforturi mai bine susținute din partea Uniunii, atât în ceea ce privește armonizarea acțiunii în domeniu, cât și din punctul de vedere al unei bugetări adecvate a capitolului analizat, indispensabil pentru asigurarea unui climat de securitate adecvat, la nivelul întregului continent.

„Dinamica terorismului a determinat adoptarea, în anul 2005, a unei Strategii UE privind combaterea terorismului, structurată pe patru piloni – Prevenire, Protecţie, Monitorizare şi Răspuns. Primul pilon îşi propune să abordeze fundamentele insecurităţii şi factorii care contribuie la apariţia terorismului. Dar paşii care vizează creşterea securităţii trebuie întreprinşi fără prejudicierea drepturilor şi libertăţilor individului, a deschiderii şi toleranţei din societăţile europene. Mai mult, acţiunile UE se referă şi la consolidarea normelor bunei guvernări atât în cadrul Uniunii, cât şi în afara acesteia.”[23]

„Al doilea pilon al Strategiei vizează protejarea cetăţenilor şi a infrastructurii, prin introducerea, la nivel comunitar, a: Sistemului Informatic privind Vizele (VIS) şi a Sistemului Informatic Schengen de a doua generaţie (SIS II), implementarea unor standarde comune agreate referitoare la aviaţia civilă şi securitatea portuară şi maritimă, respectiv crearea unui program european pentru protejarea infrastructurilor critice.”[24]

„Cel de‑al treilea pilon vizează urmărirea şi investigarea activităţilor teroriştilor, atât la nivel comunitar, cât şi pe plan internaţional. Un element esenţial este împiedicarea planificării, deplasării şi comunicării teroriştilor şi dezmembrarea reţelelor teroriste prin eliminarea posibilităţilor de obţinere de fonduri financiare şi materiale operaţionale. Scopul final este aducerea teroriştilor în faţa justiţiei.”[25]

„Cel de‑al patrulea pilon include măsuri destinate diminuării consecinţelor unui atac terorist, prin îmbunătăţirea capacităţii de răspuns, atât a cetăţenilor, cât şi a autorităţilor. Subsecvent Strategiei enunţate şi derivând din liniile directoare trasate de acestea a fost adoptat un set de documente sectoriale: Strategia şi Planul de Acţiune al UE privind combaterea radicalizării şi recrutării şi Strategia de comunicare media. Strategia UE pentru combaterea radicalizării şi recrutării stabileşte trei direcţii principale: destructurarea activităţilor reţelelor şi persoanelor care recrutează în scop terorist, asigurarea prevalenţei liderilor moderaţi asupra celor care promovează extremismul şi promovarea securităţii, justiţiei, democraţiei şi şanselor pentru toţi. Strategia de comunicare media este, de asemenea, structurată pe trei componente principale: mesaje‑cheie privind combaterea terorismului, sugestii privind modul de transmitere de mesaje‑cheie către diferite audienţe şi un lexicon comun actualizabil.”[26]

Acțiunea Uniunii a vizat, însă, și un alt câmp important, în lupta împotriva terorismului. Astfel, este cunoscut faptul că una dintre cele mai eficiente metode de a ține sub control acest fenomen este de a întrerupe fluxul de mijloace financiare care se îndreaptă spre susținerea activităților teroriste. Exact în această direcție și‑a propus să acționeze Uniunea Europeană printr‑o serie de acte normative analizate în cele ce urmează.

După cum afirmă și Directiva 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 26 octombrie 2005, privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și finanțării terorismului, în expunerea sa de motive, aceste activități se produc deseori în context internațional, astfel încât orice măsuri adoptate numai la nivel național sau chiar la nivel comunitar, fără a ține seama de coordonarea și cooperarea internațională, ar avea efecte limitate. Prin urmare, măsurile adoptate de Comunitate în acest domeniu ar trebui să fie compatibile cu acțiuni întreprinse în alte foruri internaționale[27], ceea ce se înscrie în linia celor afirmate de noi mai sus, cu privire la participarea Uniunii la lupta globală împotriva terorismului, în calitate de actor internațional de prim rang și de sine stătător.

Aceeași directivă afirmă faptul că, deși definiția spălării banilor se limita, inițial, la infracțiuni privind drogurile, în ultimii ani s‑a înregistrat tendința unei definiții mult mai largi, bazată pe o gamă mai amplă de infracțiuni principale. O gamă mai largă de infracțiuni principale facilitează raportarea tranzacțiilor suspecte și cooperarea internațională în acest domeniu, ceea ce impune ca, în conformitate cu noile standarde internaționale, să se introducă, spre exemplu, dispoziții mai precise și mai detaliate referitoare la identificarea clientului și a oricărui beneficiar efectiv al sumelor urmărite și verificarea identității acestora.[28]

Directiva impune, în al său articol 1, obligația, pentru statele membre, de a se asigura că spălarea banilor și finanțarea terorismului sunt interzise. În sensul directivei analizate, sunt considerate spălare a banilor, atunci când sunt comise intenționat: conversia sau transferul de bunuri, cunoscând că acele bunuri provin dintr‑o activitate infracțională sau dintr‑un act de participare la astfel de activități, cu scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a bunurilor sau al sprijinirii oricărei persoane implicate în comiterea activităților respective pentru a se sustrage consecințelor legale ale acțiunilor sale; ascunderea sau disimularea naturii, sursei, localizării, utilizării, circulației, a drepturilor aferente sau a dreptului de proprietate reale, cunoscând că acestea provin dintr‑o activitate infracțională sau dintr‑un act de participare la astfel de activități; achiziția, deținerea sau utilizarea de bunuri, cunoscând, la data primirii lor, că acestea provin dintr‑o activitate infracțională sau dintr‑un act de participare la astfel de activități; participarea, asocierea în vederea comiterii, tentativele de comitere și sprijinirea, incitarea, facilitarea și consilierea pentru comiterea oricăreia dintre acțiunile menționate la literele anterioare. De asemenea, Directiva consideră spălare a banilor chiar și situația în care activitățile care au generat bunurile ce urmează a fi spălate au fost derulate pe teritoriul unui alt stat membru sau al unei țări terțe.[29]

Cât despre „finanțarea terorismului”, aceasta, în lumina Directivei, înseamnă furnizarea sau colectarea de fonduri prin orice mijloace, în mod direct sau indirect, cu intenția folosirii acestora, sau cunoscând faptul că vor fi folosite, în totalitate sau în parte, pentru a comite oricare dintre infracțiunile menționate la articolele 1‑4 din Decizia‑cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului (analizată anterior).[30]

În continuare, Directiva conține obligația, pentru statele membre, de a interzice instituțiilor lor de credit și instituțiilor financiare deținerea de conturi anonime sau de carnete de economii anonime.[31] Tot statele membre vor solicita instituțiilor și persoanelor vizate de Directivă să aplice, în funcție de risc, măsuri de precauție sporită privind clientela, în situațiile în care aceasta, prin natura sa, poate prezenta un risc mai mare de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului. Statele membre se vor asigura că instituțiile și persoanele vizate de Directivă acordă o atenție specială oricărei amenințări de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului care poate apărea din produse sau tranzacții care ar putea favoriza anonimatul și adoptă măsuri, după caz, pentru a preveni folosirea acestora în scopul spălării banilor sau al finanțării terorismului.[32]

De asemenea, statele membre sunt obligate să solicite instituțiilor și persoanelor vizate de directiva analizată să acorde o atenție specială oricărei activități pe care o consideră în mod deosebit susceptibilă, prin natura sa, de a avea legătură cu spălarea banilor sau finanțarea terorismului și în special tranzacțiilor complexe sau cu valori neobișnuit de mari sau tuturor tipurilor neobișnuite de tranzacții care nu au un scop economic aparent sau legal vizibil.[33]

Prin articolul 21, Directiva impune fiecărui stat membru obligația de a institui o Unitate de Informații Financiare (UIF), pentru a combate cu eficacitate spălarea banilor și finanțarea terorismului. Aceasta se constituie ca o unitate centrală națională, responsabilă cu primirea (și, în măsura posibilului, solicitarea), analizarea și comunicarea către autoritățile competente a informațiilor care se referă la posibile spălări de bani, posibile finanțări ale terorismului sau care sunt solicitate de legislația sau reglementările naționale. Statele membre se vor asigura că UIF are acces, în mod direct sau indirect, în timp util, la informațiile financiare, administrative și de aplicare a legii de care are nevoie pentru a‑și îndeplini sarcinile în mod adecvat.[34]

Acestea vor solicita instituțiilor și persoanelor vizate de Directivă și, după caz, directorilor și angajaților acestora, să coopereze pe deplin, informând prompt UIF, din proprie inițiativă, în cazul în care instituția sau persoana vizată de Directivă are cunoștință, suspectează sau are motive temeinice să suspecteze că se comite ori s‑a comis, ori a avut loc o tentativă de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului și furnizând prompt UIF, la cererea acesteia, toate informațiile necesare, în conformitate cu procedurile stabilite prin Directivă.[35]

Se mai precizează că statele membre solicită instituțiilor și persoanelor vizate de Directivă să se abțină de la realizarea de tranzacții despre care au cunoștință sau suspectează că au legătură cu spălarea banilor sau finanțarea terorismului, până nu îndeplinesc acțiunile necesare în conformitate cu articolul 2. În conformitate cu legislația statelor membre, pot fi furnizate instrucțiuni de nerealizare a tranzacției. În cazul în care se suspectează că o astfel de tranzacție dă naștere la o operațiune de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului și în cazul în care o astfel de abținere este imposibilă sau susceptibilă de a zădărnici eforturile de urmărire a beneficiarilor unei operațiuni suspecte de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, instituțiile și persoanele în cauză informează UIF de îndată după aceea.[36]

Directiva mai precede stabilirea de politici și proceduri adecvate și corespunzătoare în materie de precauție privind clientela, în materie de declarare, păstrare a evidențelor, control intern, evaluare a riscurilor, gestionare a riscurilor, managementul de conformitate și comunicare, pentru a preîntâmpina și a împiedica operațiunile legate de spălarea banilor sau finanțarea terorismului.[37] În plus, statele membre solicită ca instituțiile și persoanele vizate de Directivă să adopte măsurile adecvate pentru ca angajații acestora să cunoască dispozițiile în vigoare ale acesteia. Măsurile includ participarea angajaților în cauză la programe speciale permanente de formare, menite să îi ajute să recunoască operațiunile care ar putea avea legătură cu spălarea banilor sau cu finanțarea terorismului și să îi instruiască în privința conduitei în astfel de cazuri. Mai mult, statele membre se asigură că aceste persoane au acces la informații actualizate privind practicile celor care spală bani și finanțează terorismul și privind indiciile care conduc la recunoașterea tranzacțiilor suspecte și se asigură că, ori de câte ori este posibil, este furnizat în timp util un feedback privind eficacitatea și urmările rapoartelor privind spălarea banilor sau finanțarea terorismului.[38]

Statele sunt sprijinite și de Comisie, în aplicarea prevederilor Directivei, aceasta putând adopta măsuri de punere în aplicare, cum ar fi clarificarea aspectelor tehnice ale anumitor definiții, stabilirea criteriilor tehnice pentru a evalua dacă situațiile prezintă un risc redus de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, stabilirea criteriilor tehnice pentru a evalua dacă situațiile prezintă un risc ridicat de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului sau stabilirea criteriilor tehnice pentru a evalua dacă se justifică neaplicarea prezentei directive anumitor persoane juridice sau fizice care desfășoară o activitate financiară în mod ocazional sau la scară limitată.[39]

Conform articolului 41 din Directivă, Comisia este asistată de un Comitet pentru prevenirea spălării banilor și a finanțării terorismului.[40]

Analizând acestea, apreciem că Directiva în cauză reprezintă un important exemplu de acțiune concretă, direcționată, a Uniunii Europene, împotriva terorismului, într‑un domeniu în care Uniunea a dovedit și anterior rezultate benefice și vizibile (cel al utilizării dreptului ca element de securitate și stabilitate), care nu doar că permite Uniunii să producă, prin acțiunea sa, un impact semnificativ la nivel internațional, dar sprijină și adâncirea integrării la nivel „intern”, prin pașii efectuați spre armonizarea unui domeniu văzut, preponderent, ca aparținând competenței statelor membre.

Acesta nu a reprezentat, însă, ultimul efort legislativ al Uniunii în direcția combaterii terorismului. Zece ani mai târziu, în 2015, un nou act normativ (Directiva 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului, din 20 mai 2015, privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului) va lua locul celui precedent. Acesta, opinăm noi, introduce anumite elemente tehnice și de principiu inovatoare, care potențează capacitățile Uniunii de a bloca fluxurile financiare destinate rețelelor teroriste, păstrând, totodată, cea mai mare parte a dispozițiilor Directivei din 2005, abrogată prin prezentul act.

Astfel, o primă inovație este reprezentată de propunerea delegării, către Comisie, a competenței de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), în scopul de a identifica jurisdicțiile din țări terțe care au deficiențe strategice în regimurile lor naționale privind combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului („țări terțe cu grad înalt de risc”). În acest scop, Comisia ar trebui să țină seama de informațiile furnizate de organizații internaționale și de organisme de standardizare în domeniul combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului, cum ar fi declarații publice ale GAFI, rapoarte de evaluare reciprocă, rapoarte de evaluare detaliate sau rapoarte de monitorizare publicate, precum și să adapteze evaluările sale în funcție de schimbările prezentate în acestea, după caz.[41]

De asemenea, Directiva aduce o lărgire a cadrului situațiilor văzute ca prezentând un risc mai mare de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, cu referire, în special, la cazul relațiilor sistemului financiar cu persoane fizice care dețin sau au deținut funcții publice importante în Uniune și la nivel internațional, și în special persoane din țări în care corupția este larg răspândită. Astfel de relații pot expune sectorul financiar în special la riscuri de reputație și riscuri juridice semnificative. Efortul internațional de combatere a corupției justifică, de asemenea, necesitatea de a acorda o atenție deosebită acestor persoane și de a aplica măsuri adecvate de precauție sporită privind clientela care se încadrează în aceste categorii.[42]

Observăm, așadar, o inovație importantă, adusă de Directiva în cauză, cu privire la recunoașterea rolului corupției în sprijinirea dezvoltării și persistenței fenomenului terorist, în anumite state ale lumii.

În continuare, Directiva precizează că, prin derogare de la interdicția generală de a efectua tranzacții suspecte, entitățile obligate ar trebui să poată efectua astfel de tranzacții înainte de a informa autoritățile competente, atunci când abținerea de la executarea tranzacțiilor respective este imposibilă sau poate zădărnici eforturile de urmărire a beneficiarilor unei operațiuni suspecte de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului. Dar acest lucru nu ar trebui să aducă atingere obligațiilor internaționale acceptate de statele membre de a îngheța fără întârziere fondurile și alte active ale teroriștilor, ale organizațiilor teroriste sau ale persoanelor care finanțează terorismul, în conformitate cu rezoluțiile relevante ale Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite.[43]

Un alt aspect tratat de Directivă este obligația, pentru statele membre, de a face tot ce le stă în putință pentru a proteja persoanele, inclusiv angajații și reprezentanții entităților obligate împotriva unor amenințări sau acțiuni ostile și a furniza, în conformitate cu dreptul intern, o protecție adecvată acestor persoane, în special în ceea ce privește dreptul acestora la protejarea datelor lor cu caracter personal și drepturile lor la o protecție jurisdicțională efectivă și reprezentare efectivă.[44]

Un aspect important este, considerăm noi, și precizarea expresă a calificării combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului drept rațiune importantă de interes public, de către toate statele membre, ceea ce poate servi ca temei pentru îngrădirea anumitor drepturi ce țin de materia libertăților de circulație în interiorul Uniunii Europene.

De asemenea, problematica datelor cu caracter personal este tratată cu deosebită atenție de către directivă. Aceasta afirmă că, pentru a fi în măsură să coopereze pe deplin și să dea un răspuns rapid solicitărilor de informații din partea autorităților competente în scopul prevenirii, al depistării sau al investigării activităților de spălare a banilor și de finanțare a terorismului, entitățile obligate ar trebui să păstreze, timp de cel puțin cinci ani, informațiile necesare obținute prin măsuri de precauție privind clientela, precum și înregistrările privind tranzacțiile sau, în situații excepționale, chiar pentru o perioadă suplimentară de maxim alți cinci ani și fără a aduce atingere dispozițiilor din dreptul penal intern privind mijloacele de probă aplicabile anchetelor penale și procedurilor judiciare în curs. În plus, statele membre ar trebui să ceară instituirea unor garanții specifice pentru a asigura securitatea datelor și ar trebui să determine care persoane sau categorii de persoane sau autorități ar trebui să aibă acces exclusiv la datele păstrate.[45]

În ceea ce privește cooperarea globală împotriva terorismului, Directiva stabilește că, în cazul în care instituțiile de credit și instituțiile financiare din cadrul Uniunii au sucursale și filiale situate în țări terțe în care cerințele în acest domeniu sunt mai puțin stricte decât cele ale statului membru, pentru a evita aplicarea unor standarde foarte diferite în cadrul instituției sau grupului de instituții, acestea ar trebui să aplice standardele Uniunii respectivelor sucursale și filiale sau, în cazul în care aplicarea unor astfel de standarde este imposibilă, să notifice acest lucru autorităților competente din statul membru de origine.[46]

Mai mult, în situația în care o entitate obligată operează unități într‑un alt stat membru, inclusiv prin intermediul unei rețele de agenți, autoritatea competentă din statul membru de origine ar trebui să fie responsabilă de supravegherea aplicării de către entitatea obligată a politicilor și procedurilor grupului referitoare la combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului, ceea ce poate implica inclusiv vizite in situ în unitățile situate într‑un alt stat membru.[47]

Directiva mai urmărește să determine statele membre să prevadă, în dreptul intern, sancțiuni și măsuri administrative eficace, proporționale și disuasive pentru nerespectarea dispozițiilor naționale de transpunere a prezentei directive. Relativa armonizare a măsurilor punitive, dorită de decidentul unional, este motivată de faptul că, în prezent, statele membre „dispun de o gamă diversificată de măsuri și sancțiuni administrative pentru încălcarea principalelor dispoziții preventive.”, iar „această diversitate ar putea fi în detrimentul eforturilor depuse pentru combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului”, răspunsul Uniunii fiind „în pericol de a fi fragmentat.” Aşadar, Directiva îşi propune să includă o serie de măsuri și sancțiuni administrative pe care statele membre să le aibă la dispoziție, cel puțin pentru încălcări grave, repetate sau sistematice ale cerințelor referitoare la măsurile de precauție privind clientela, păstrarea evidențelor, raportarea tranzacțiilor suspecte și controalele interne ale entităților obligate, asigurându‑se, totodată, că impunerea de măsuri și sancțiuni administrative în conformitate cu prezenta directivă și de sancțiuni penale în conformitate cu dreptul intern nu încalcă principiul non bis in idem.[48]

În continuare, Directiva prevede măsuri pentru cooperarea dintre statele membre și Comisie, care va realiza o evaluare privind riscurile de spălare a banilor și de finanțare a terorismului, care afectează piața internă. Aceasta va pune raportul menționat la dispoziția statelor membre și a entităților obligate, pentru a le ajuta să identifice, să înțeleagă, să gestioneze și să atenueze riscul de spălare a banilor și de finanțare a terorismului, precum și pentru a permite altor părți interesate, inclusiv legiuitorilor naționali, Parlamentului European și reprezentanților unităților de informații financiare, să înțeleagă mai bine riscurile pe care le gestionează. Comisia va emite recomandări statelor membre privind măsurile adecvate pentru abordarea riscurilor identificate.[49]

Mai departe, în sarcina statelor se instituie o obligație de a lua măsurile corespunzătoare pentru identificarea, evaluarea, înțelegerea și atenuarea riscurilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului la care se expun, precum și a oricăror preocupări legate de protecția datelor în acest context. În ceea ce privește evaluarea acestor riscuri, conform Directivei, fiecare stat membru o utilizează în scopul îmbunătățirii regimului său de combatere a spălării banilor și a finanțării terorismului, în special prin identificarea domeniilor în care entitățile obligate trebuie să aplice măsuri sporite și, după caz, prin specificarea măsurilor care trebuie luate; identifică, după caz, sectoarele sau domeniile cu risc mai scăzut sau mai ridicat de spălare a banilor și de finanțare a terorismului; o utilizează pentru a‑l ajuta la alocarea și ierarhizarea resurselor pentru combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului; o utilizează pentru a asigura că pentru fiecare sector sau domeniu se elaborează reglementări corespunzătoare, în funcție de riscul de spălare a banilor și de finanțare a terorismului și pune de îndată la dispoziția entităților obligate informațiile corespunzătoare pentru facilitarea desfășurării propriilor evaluări ale riscurilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului.[50]

Jurisdicțiile țărilor terțe care au deficiențe strategice în regimurile lor naționale privind combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului, care prezintă pericole semnificative pentru sistemul financiar al Uniunii (denumite în continuare „țări terțe cu grad înalt de risc”), sunt identificate în scopul de a proteja buna funcționare a pieței interne.

Statele membre impun ca, în cazul în care dreptul țării terțe nu permite punerea în aplicare a politicilor și procedurilor descrise mai sus, entitățile obligate se asigură că sucursalele și filialele deținute în proporție majoritară din țara terță respectivă aplică măsuri suplimentare pentru a face față în mod eficace riscului de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului și informează autoritățile competente din statul membru de origine. Dacă măsurile suplimentare nu sunt suficiente, autoritățile competente din statul membru de origine aplică măsuri suplimentare de supraveghere, inclusiv măsuri prin care impun grupului să nu stabilească relații de afaceri sau să înceteze relațiile de afaceri respective, să nu efectueze tranzacții și, dacă este necesar, să își închidă operațiunile în țara terță.[51]

Statele membre se asigură că unitățile de informații financiare fac schimb, din proprie inițiativă sau la cerere, de orice informații care pot fi relevante pentru prelucrarea sau analizarea de către acestea a informațiilor legate de spălarea banilor sau finanțarea terorismului și de persoanele fizice sau juridice implicate, chiar dacă tipul de infracțiuni principale care poate fi implicat nu este identificat în momentul schimbului.[52]

Desigur, Directiva mai conține o varietate de reglementări de natură tehnică, însă prezentarea acestora excede scopului și spațiului prezentului demers.

 

Concluzii

Am analizat, în expunerea de față, o parte dintre mecanismele aflate la dispoziția Uniunii Europene, cu rol în combaterea fenomenului terorist, pe continent și în afara lui. Desigur, studiul de față nu are pretenția de a se fi constituit într‑o prezentare exhaustivă a acestor mijloace, ci are doar rolul de a puncta o parte dintre principalele repere în materie, în ordinea cronologică a apariției lor și, unde este cazul, de a le analiza comparativ și de a le plasa în context. În urma analizei efectuate, am ajuns la concluzia că, în urma efectului generat de atentatele teroriste din ultimii ani, începând cu momentul 11 septembrie 2001, Uniunea Europeană s‑a angajat ferm pe drumul combaterii terorismului, acționând ca un actor mondial și întărindu‑și coeziunea internă, în sectorul analizat, ceea ce, pentru o structură formată, actualmente, din 28 de state, reprezintă un demers deloc simplu. De aceea, profunzimea dezvoltării mecanismelor politico‑juridice pentru combaterea terorismului, pe care le‑am analizat reprezintă, în context, o reușită greu de tăgăduit. Totuși, remarcăm și anumite neajunsuri ale acestui demers, în speță faptul că unele programe nu au fost, până în acest moment, implementate la nivelul dorit, iar dezvoltarea instrumentelor de tip soft, pe care o salutăm, a lăsat mult în urmă evoluția instrumentelor de forță, de care, uneori, poate fi nevoie pentru a oferi o reacție fermă la adresa riscurilor și amenințărilor identificate, acolo unde acestea își au originea. În acest sens, opinăm că, dacă dorește să joace un rol cu adevărat mondial, Uniunea trebuie să investească mai mult în această direcție, continuând și întărind, totodată, cooperarea transatlantică, în cadrul NATO, pentru potențarea polului de putere pe care Strategia Europeană de Securitate îl denumește „o adevărată axă a binelui”.

BIBLIOGRAFIE

• Consiliul Uniunii Europene, Strategia Europeană de Securitate – O Europă sigură într‑o lume mai bună, Luxemburg: Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, 2009, p. 4

• Directiva 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 26 octombrie 2005, privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și finanțării terorismului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 309 din data de 25.11.2005, p. 15

• Directiva 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului, din 20 mai 2015, privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a Directivei 2006/70/CE a Comisiei, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, secțiunea L, nr. 141/73 din data de 5.6.2015

• Drăghici, Mihai, Atentate teroriste la Paris, www.mediafax.ro, 15.11.2015, accesat 05.03.2016.

• Norme UE privind infracțiunile teroriste și sancțiunile aferente, www.eur‑lex.europa.eu, 02.06.2015, accesat 06.03.2015.

• Solana, Javier, Raport privind punerea în aplicare a Strategiei Europene de Securitate – Asigurarea securității într‑o lume în schimbare, Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, Luxemburg, 2009, extras de pe www.consilium.europa.eu, accesat 05.03.2016.

• Strategii ale Uniunii Europene şi ale Alianţei Nord‑Atlantice în prevenirea şi combaterea fenomenului terorist, extras de pe www.sri.ro, accesat 06.03.2016.

• Terorismul – dimensiune geopolitică și geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Centrul de Studii Strategice de Securitate din cadrul Academiei de Înalte Studii Militare (în prezent: Universitatea Națională de Apărare „Carol I”), București, 2002, extras de pe cssas.unap.ro, accesat 05.03.2016.

• Vidu, Valentin, Filmul evenimentelor din Franţa, începând cu atacul de la Charlie Hebdo, www.mediafax.ro, 09.01.2015, accesat 05.03.2016.

• www.agerpres.ro, Cele mai grave atentate teroriste din Europa începând din 1995 (cronologie), 07.01.2015, accesat 05.03.2016.

Note:

[1] Terorismul – dimensiune geopolitică și geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Centrul de Studii Strategice de Securitate din cadrul Academiei de Înalte Studii Militare (în prezent: Universitatea Națională de Apărare „Carol I”), București, 2002, extras de pe cssas.unap.ro, accesat 05.03.2016.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] www.agerpres.ro, Cele mai grave atentate teroriste din Europa începând din 1995 (cronologie), 07.01.2015, accesat 05.03.2016.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Valentin Vidu, Filmul evenimentelor din Franţa, începând cu atacul de la Charlie Hebdo, www.mediafax.ro, 09.01.2015, accesat 05.03.2016.

[11] Mihai Drăghici, Atentate teroriste la Paris, www.mediafax.ro, 15.11.2015, accesat 05.03.2016.

[12] Strategii ale Uniunii Europene şi ale Alianţei Nord‑Atlantice în prevenirea şi combaterea fenomenului terorist, extras de pe www.sri.ro, accesat 06.03.2016.

[13] Ibidem.

[14] Norme UE privind infracțiunile teroriste și sancțiunile aferente, www.eur‑lex.europa.eu, 02.06.2015, accesat 06.03.2015.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Javier Solana, Raport privind punerea în aplicare a Strategiei Europene de Securitate – Asigurarea securității într‑o lume în schimbare, Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, Luxemburg, 2009, extras de pe www.consilium.europa.eu, accesat 05.03.2016.

[19] Consiliul Uniunii Europene, Strategia Europeană de Securitate – O Europă sigură într-o lume mai bună, Luxemburg: Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, 2009, p. 4

[20] Ibidem, p. 6

[21] Ibidem, p. 7

[22] Ibidem, p. 9

[23] www.sri.ro, op. cit, accesat 06.03.2016.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Directiva 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 26 octombrie 2005, privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și finanțării terorismului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 309 din data de 25.11.2005, p.15

[28] Ibidem.

[29] Ibidem, art. 1

[30] Ibidem, art. 1.

[31] Ibidem, art. 6.

[32] Ibidem, art. 13

[33] Ibidem, art. 20.

[34] Ibidem, art. 21.

[35] Ibidem, art. 22.

[36] Ibidem, art. 24.

[37] Ibidem, art. 34.

[38] Ibidem, art. 35.

[39] Ibidem, art. 40.

[40] Ibidem, art. 41.

[41] Directiva 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului, din 20 mai 2015, privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a Directivei 2006/70/CE a Comisiei, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, secțiunea L, nr. 141/73 din data de 5.6.2015

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem., art. 6

[50] Ibidem, art. 7

[51] Ibidem, art. 45

[52] Ibidem, art. 53.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

    Scrie un comentariu

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

    *